Șah la rege!

Deși forma de guvernământ a României, înscrisă în constituție, este republica, trebuie să remarcăm că, în paralel cu această formă de guvernământ oficială, există, ca într-un univers paralel, o formă de guvernământ alternativă, pe care am putea-o numi, la fel de bine, multimonarhie de carton, plurimonarhie butaforică sau multiregat de mucava.

O adevărată inflație de regi, regine și împărați a apărut după evenimentele din decembrie `89, în acești 26 de ani republica parlamentară fiind pădurea dătătoare de viață, la umbra și răcoarea căreia au răsărit ciupercile micilor regate paralele, întrepătrunse și  întrețesute prin nevăzute fire subpământene, ca firele miceliului sub covorul de frunze moarte.  Avem regele fotbalului, regele cherestelei, regele petrolului, Manolescu-regele criticilor literari, nenumărați regi ai asfaltului, prinți ai deszăpezirilor, monarhi ai bordurilor, regele-sultanul-faraonul-mai puțin primar Mazăre, regele vinului, iar, pentru o etnie, care apărea în discursurile prezidențiale  predecembriste la rubrica „și alte naționalități conlocuitoare”, numită azi, de unii-romi, de alții-țigani, avem două capete încoronate: unul e rege, altul împărat! Cot la cot cu ei stau regele manelelor și regina muzicii lăutărești. O nesfârșită cohortă de capete încoronate! Și, „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, regele Mihai, care se află din 30 decembrie 1947 încoace, într-o dilemă hamletiană: este sau nu este? Rege, adică.

Păi, s-o luăm pe îndelete: prin actul de abdicare, semnat cu o zi înainte de revelionul anului nou 1948, a renunțat la prerogativele de monarh, pentru el și pentru toți succesorii lui, asta însemnând clar, simplu și concis: nu mai era rege! Dacă nu ar fi semnat și ar fi fost asasinat, ar fi murit ca rege al României, simplu ca bună ziua! Abdicând, și-a pierdut această calitate!

Dincolo de definiția din dicționar, „rege”, în mentalul colectiv, înseamnă „masculul dominant”, „cel mai tare din parcare”, cel la care toată lumea se raportează ierarhic ca fiind „cel mai puternic”, adică cel la care toată lumea privește de jos, supusă, și cel care privește pe toată lumea de sus, ierarhic vreau să zic, a nu se înțelege...arogant.

Abdicarea este un fenomen care s-a produs și se produce, fără act scris, peste tot în lumea animală, cu care fac analogie, ori de câte ori nu înțeleg anumite comportamente umane. Când babuinul dominant din turmă o ia pe cocoașă de la alt babuin, mai tare-n mușchiulatură decât el, și părăsește poziția de lider, plecând cu coada-ntre picioare, a înfăptuit o abdicare. 

Un rege babuin, masculul dominant al grupului,
avertizându-ne că n-are de gând să abdice.
Sursa:hobby-zoo.ro

Regele manelelor, Nicolae Guță. Faceți comparație cu poza de mai sus și remarcați
 „evoluția” speciei de la maimuță la Guță!
Sursa:wowbiz.ro

Primarul Mazăre, un caz aproape patologic al plurimonarhiei

butaforice postdecembriste: rege, sultan, faraon, dar mai ales fanfaron!

Sursa:academiacatavencu.info

Când șeful găștii de cartier o ia în freză de la puștiul care a fost trimis pe ascuns de mămica lui la lecții de  judo și karate, nemaiputând să colecteze taxa de protecție, înfăptuiește o abdicare. Când șeful mafiot, traficant de droguri și de  carne vie, cedează cartierul în care operează, unui alt „boss”, în urma promisiunii unui glonț în freza unsuroasă, a înfăptuit o abdicare. Abdicările, de cele mai multe ori, nu se produc de bunăvoie, ca și decapitările, de altfel. Regii Franței pot confirma asta de pe lumea ailaltă, dacă le dăm un telefon.

Puține au fost situațiile în care unui succesor la tron, fusta unei femei i s-a părut mai atrăgătoare decât coroana, cum a fost, de exemplu, Carol al II-lea, buzele cărnoase ale Elenei Lupescu exercitând asupra lui mai mult magnetism decât tronul unei țări aflate la răscrucea a trei imperii, după cum a și scris, singur, cu mânuța lui, în scrisoarea de abdicare trimisă de la Milano în 28 decembrie 1925, făcându-l pe Mihăiță, aflat atunci la vârsta de 5 anișori, să lase jucăriile pe covor și să se joace în continuare cu destinele unei jucării mult mai mari, numite România. 

”Dau un regat pentr-o femeie!” Carol al doilea, un om
care a prețuit mai mult lumescul trecător decât gloria istorică.
Sursa:stelian-tanase.ro

Așa arată buzele femeii ai cărei feromoni  au schimbat
indirect soarta României: Elena Lupescu
Sursa:stelian-tanase.ro

Aidoma băiatului de bani gata, care moștenește o avere uriașă și  pe care în scurt timp o pierde la ruleta cazinourilor, ajungând falit, așa s-a întâmplat și cu Mihăiță: s-a trezit în brațe peste noapte cu ditamai jucăria pe care, neîndemânatic fiind, a scăpat-o din mâini și a spart-o.

Comparându-l cu Napoleon Bonaparte, un mascul dominant prin excelență, care a luat puterea prin forță și s-a declarat împărat al francezilor, Mihai s-a dovedit incapabil de exercitarea calității de monarh, chiar primind de-a gata această calitate! Istoricii nostalgici ai monarhiei au încercat să atribuie această incapacitate pe seama vârstei destul de fragede avute în momentul abdicării, precum și unui concurs de împrejurări istorice total nefavorabile. Da, se poate argumenta și în acest fel, însă eu cred, mai degrabă, că acesta avea o incapacitate biologică de a exercita această calitate. 

Dacă Napoleon, un excelent orator și mobilizator al soldaților, spunea uneori, mai în glumă, mai în serios: „Eu când deschid gura, nu vorbesc, poruncesc!”, nu același lucru l-ar putea spune și tragicul nostru personaj, un rege ce a căzut de la masa de șah a istoriei înainte de a începe partida, care avea un discurs plat, gângav, lipsit de expresivitate și de substanță, întotdeauna scris, nu vorbit. Cine poate vedea și dincolo de aparențe, a putut observa imediat că, de fapt, puținele discursuri publice ținute de fostul monarh, i-au fost scrise de alții, cei aflați în preajma sa, și care s-au folosit de fosta lui calitate, așa cum episcopii și patriarhul se folosesc de moaștele sfinților, pentru colectarea „mărunțișului” de milioane de lei, la cutia milei. Din 1990 încoace, am asistat la plimbarea moaștelor, încă vii, ale fostului monarh, scoase la defilare pentru a colecta bani la balurile de caritate și pentru a-și cere proprietățile Casei Regale, rând pe rând, ajungându-se la aberanta situație în care Paul Lambrino, un măscărici aventurier cu pretenții de moștenitor al ciozvârtei regale, să solicite bunuri regale în mod absolut nejustificat din perspectivă legală, intrând în combinații mafiote cu regele șpăgii și al jocurilor de culise, Viorel Hrebenciuc. 

Moaștele Casei Regale, încă vii, de pe urma cărora membrii ei
adună averi de la pupătorii de mâini monarhice.
Sursa:bzv.ro

Răspunzând  dilemei hamletiene a lui Mihai, „este sau nu este rege?”, răspunsul ar putea fi cam așa: da, este rege, este regele unui grup de oameni format în jurul său, pentru a profita de pe urma acestei apropieri. Pentru a nu deranja continuitatea exercitării puterii comuniste și după 1990, prin Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu și șleahta de neocomuniști din eșalonul doi, cei aflați la butoanele banului public, acest grup a fost mituit cu retrocedarea proprietăților Casei Regale, în schimbul  acceptării de a juca un rol decorativ-nostalgic al monarhiei, pentru adormirea vigilenței și a radicalismului promonarhist, și pentru a nu constitui niciodată un pericol adevărat pentru actuala putere. 

Vreți rege? Ok, îl aveți, aclamați-l cu milioanele la Putna, pupați-i mâna la recepțiile oficiale, participați la balurile filantropice, unde puteți să vă arătați toaletele în compania prințeselor, faceți plecăciuni în fața lui, faceți-vă „selfie” cu majestatea sa și arătați-le nepoților, să vadă ce bunici norocoși au avut, exercitați-vă nevoia biologică de a vă supune unui alt om, pe care voi, din reflex ancestral, îl considerați legătura voastră cu divinitatea! Dar lăsați adevărata putere la noi, continuatorii puterii comuniste, nu vă atingeți de privilegiile noastre și de averile noastre obținute prin exploatarea voastră! La câți regi avem deja, în plurimonarhia butaforică, ce mai contează unul în plus!? Plimbați-i moaștele vii pe unde vreți voi, dar aveți grijă ce spuneți și nu atentați la poziția noastră dominantă!

Infiltrarea actorului cu trecut securist, Radu Duda, în familia regală, a asigurat legătura matrimonială subterană între puterea securisto-comunistă actuală și grupul profitor din jurul fostului monarh, prin susținere reciprocă, la vedere chiar, după principiul „noi vă dăm înapoi tot ce vreți, chiar mai mult decât atât, voi stați în banca voastră cuminți și vă jucați de-a monarhia, pentru satisfacerea doritorilor de monarhie”, iar prin scoaterea principelul Nicolae de la succesiune, printr-un anunț misterios și lapidar al casei regale, în plină vacanță, în august 2015, se confirmă raportul de forțe de pe tabla de șah, unde piesa numită „regină” are puteri infinit mai mari decât piesa numită „rege”, principesa Margareta devenind astfel piesa principală în partida de șah istoric al puterii neocomuniste cu fosta monarhie.

Zvonurile care au circulat dinspre persoane cu legături în casa regală, cum că regele ar fi deja mort de mult, dar nu s-a declarat public acest lucru, pentru că nu fusese încă rezolvată îndepărtarea principelui Nicolae, vin să întărească bănuiala că „pionul otrăvit” Duda și-a făcut datoria cu care l-a însărcinat puterea securisto-comunistă actuală.

Radu Duda, un multitalentat actor, care a jucat roluridiverse 
(securist, principe, candidat la președinție) dar și rolul de 
„pion otrăvit” introdus de securiști în Casa regală.
Sursa:wikipedia.org

Sigur, promonarhiștii s-ar putea simți ofensați de ceea ce citesc aici, dar eu nu fac decât un act de exercitare a dreptului constituțional la liberă exprimare,  în calitate de neica-nimeni cu acces la internet. Nu contest rolul fundamental pe care l-a avut monarhia, ca instituție, în modernizarea României, și rolul lui Carol I în această desprindere a României din prăfuita societate fanariotă. Dar, în același timp, nu pot să-l pun pe fostul rege Mihai în rând cu Mihai Viteazul sau cu Ștefan cel Mare. Orice cârcotaș ar putea spune și despre marele voievod moldav că n-a fost decât un curvar și un bețiv, care, pe la petreceri, mai scurta de cap pe câte-un boier cu nevastă frumoasă, așa cum ni-l descrie cronicarul Neculce; astăzi ar fi dat pe PRO TV, la știrile de la ora 5, cam așa: „La Odobești, Fănică Barosanu, un cunoscut interlop din clanul Mușatinilor, după ce s-a făcut criță la o petrecere, l-a înjunghiat mortal pe un individ dintr-un clan concurent, după care i-a violat nevasta în văzul tuturor petrecăreților”.

Dar nu putem judeca un personaj istoric cu criteriile de evaluare ale altei epoci. Ștefan cel Mare rămâne un reper istoric al românilor, pentru rolul său în stoparea expansiunii unei (anti)civilizații pe continentul european, (anti)civilizație pe care, din păcate, doamna cancelar  Merkel o invită azi, peste secole, din sentimente mămos-caritabile, pe teritoriul apărat și de el, Ștefan,  timp de aproape o jumătate de secol.

De douăzeci și șase de ani încoace, adevăratul monarh, deși a avut un comportament zoologic de mascul omega, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, este Ion Iliescu, aflat la cârma unui partid- dictator, Partidul Comunist Român, metamorfozat cameleonic în multitudinea de partide și partidulețe care s-au perindat la putere, în cele mai grotești combinații: FSN, FDSN, PD, PDL, USL, PC, PUNR, ALDE, toate desprinse din vechiul PCR, ca tentaculele din capul caracatiței. Precum mica felină domestică, consumatoare de șoareci, el a căzut tot timpul în picioare, în ciuda tuturor nelegiuirilor pe care le-a comis, de un sfert de secol încoace, împotriva poporului român, fie că este vorba de crimele așa-zisei revoluții, fie de cele ale mineriadelor.

Ion Iliescu, adevăratul monarh al României, după decembrie `89,
patronul jefuitorilor țării, încercând să ne arate, de fapt, degetul din mijloc! 
Sursa:rfi.ro

Istoria este scrisă de învingători. Din păcate, fostul monarh, un personaj mai degrabă tragic al vremurilor lui, cocoțat de alții într-un rol pe care nu și l-a dorit, și pentru care nu era nici pregătit și nici înzestrat, n-a fost un învingător. Învingătoare mărunte sunt acum personajele secundare din jurul lui, dar nu într-un joc cu miză istorică, ci într-unul cu miză meschină, în care nu se glorifică o țară, ci se acumulează lucruri lumești și trecătoare, pe care le rod moliile și le mănâncă rugina neiertătoare a  timpului.

Cât despre adepții lozincii „Monarhia salvează România”, am pentru ei o veste tristă: din păcate, situația este exact pe dos, adică „România salvează monarhia”, prin retrocedările de bunuri către casa regală, dar mai ales prin întreținerea acesteia, pentru a duce o viață regească. Așa, că, la imensa masă de paraziți pe care trebuie să-i suportăm, din munca și impozitele noastre, se mai adaugă o grupare de paraziți: casa regală. Dar, ce să-i facem?, trebuie să satisfacem insațiabila nevoie a românilor de a se ploconi în fața unui „tătuc”, nevoie indusă de secole de plecăciune către porți străine, dar și dintr-un complex de inferioritate care ne menține, de veacuri, la periferia istoriei.

George Balaur, Mangalia, 18 martie 2016