Ui Lav Ămerica!

N-a apucat să se răcească bine țeava mitralierei lui Hitler și cea a katiușei lui Stalin, că învingătorii s-au și întâlnit la Ialta, în februarie 1945, acum 71 de ani, unde, după ce și-au dres vocile cu whiskey și  și-au făcut curaj cu vodcă, au pus pe masă cașcavalul planetei Terra, din care fiecare și-a tras felia care credea că i se cuvine, în funcție de câți morți avusese în război și de câte pahare de tărie dăduse pe gât fiecare dintre ei. România, în ipostaza ei originală de învingător-învins, n-a avut cuțitul în mână la această conferință, participând, ca de fiecare dată după astfel de evenimente, pe post de cașcaval.

„Premiați” de tătucul Stalin pentru întoarcerea armelor, la 23 August 1944, împotriva foștilor aliați, noi, românii, am intrat în sfera de influență a Marelui Urs de la Răsărit, rămânând apoi ca proștii, cu gurile căscate spre vest și cu mâna făcută streașină la ochi, în așteptarea americanilor.

„Las` c-o să vin-americanii!”- a fost, timp de decenii, expresia consolatoare a românașilor, ori de câte ori jugul asupritor al comunismului de esență stalinistă apăsa pe greabănul lor.

Americanii au venit, dar nu pe calea aerului, cum îi așteptam noi, ci numai atunci când și numai atât cât le-au permis consumatorii de vodcă de la răsărit.

Mai întâi au venit pe calea undelor radio, prin Vocea Americii și a Europei Libere, care au fost aproape singurele surse de informare în bezna dictaturii. Seară de seară, românul stătea cu urechile lipite de aparatul de radio „Gloria”, având grijă să regleze sonorul în așa fel încât vecinii lui de bloc să  nu-l audă, așa cum îi auzea el pe ei. Au urmat apoi filmele hollywoodiene și serialele de televiziune, care, în butaforia atotprezentă a comunismului, deschideau o fereastră către lumea reală, aflată dincolo de cortina de fier. Larry Hagman, actorul care l-a interpretat pe J. R., eroul negativ al serialului Dallas, era cel mai apreciat și cunoscut american al deceniului 80 în România. 

Ceaușescu permisese difuzarea serialului tocmai pentru a arăta concetățenilor lui putregaiul societății exploatatoare capitaliste, nebănuind că acesta va avea un efect total opus, românii având, în general, o simpatie deosebită pentru pușlamalele simpatice, o admirație sinceră pentru descurcăreții care fentează legea, fie sărind pe deasupra ei, fie trecând pe sub ea. 

Comunismul amplificase la maximum ideea „descurcatului”, culmea, într-o societate eminamente paternalistă, în care statul avea pretenția că-i asigură cetățeanului totul: locul de muncă, locuința, educația, sănătatea și, mai ales, fericirea.

La scurt timp de la evenimentele din decembrie `89, evenimente cărora Iliescu se încăpățânează să le zică „revoluție”, ne-au vizitat și mult așteptații americani. Dar nu în carne și oase, pentru a ne aplica îmbrățișarea lor afectuoasă, ci prin imperiile lor economice, care vor în primul rând să-ți îmbrățișeze  portofelul personal apoi resursele țării tale. Coca Cola și toată suita lor de zemuri toxice și colorate, Mac Donald-ul, KFC-ul, Bechtel-ul, Chevron-ul, Microsoft-ul, băncile, societățile de asigurare, fondurile de investiții, FMI-ul, Banca Mondială, toate au venit să ne arate simpatia și chiar dragostea lor necondiționată pentru resursele și banii noștri. Și pentru că toate aceste investiții trebuiau apărate, a venit odată cu ele și armata lor, punându-i în linia întâi și pe militarii noștri, pe fronturile din Irak și Afganistan, România înregistrând, pe timp de pace, coșciuge înfășurate în tricolor, în care zăceau trupurile soldaților dispăruți în conflicte aflate departe de teritoriul țării. Dar, ce să-i facem?!, bucuria de a-i avea pe prietenii noștri americani alături de noi, bucuria de-a savura un super-ultra-mega nemaipomenit sandviș necomestibil și de-a gâlgâi pe esofag o zeamă colorată toxică, trebuiau toate plătite cu sânge de soldat român prin pustietățile asiatice.

După ce Putin a anexat Crimeea, făcând din această peninsulă portavionul nescufundabil al Mării Negre, iubirea americanilor pentru noi a crescut exponențial, venind la noi și-n carne și oase, așa cum îi așteptasem timp de decenii, dar nu oricum, ci îmbrăcați în uniforme militare, urmând ca țara noastră să facă parte din zona tampon dintre civilizație și barbarie, dintre democrație și totalitarism, dintre ateism și creștinism, dintre imperiul corporatist american și imperiul țarist visat de Petru cel Mare, pus în aplicare de urmașul său cu nume de putină masculină.

Dragostea noastră pentru americani este, ca orice sentiment, irațională și poate servi ca exemplu pentru afirmația „dragostea e oarbă”. Am putea adăuga și „șchioapă, ciungă și cocoșată”.

În ciuda tuturor acestor îmbrățișări mortale ale unchiului Sam, iubirea noastră pentru continentul botezat după navigatorul Vespucci a rămas neștirbită. Televiziunile difuzează în draci iluziile Hollywoodului, difuzoarele radiourilor zbârnâie pe ritmuri americănești, limbajul corporatiștilor este îmbâcsit cu americanisme, iar reclamele scrise, vorbite sau cântate conțin cuvinte sau chiar propoziții întregi în limba lui Mark Twain. Ok, limba evoluează, e un organism viu, chiar și eu am pus la începutul acestei fraze „ok”, în loc de „bine”, e mult mai comod, de multe ori, să folosești o expresie americană scurtă, decât să pierzi o jumătate de oră ca să explici pe limba noastră ceea ce vrei să spui.

Dacă ar fi numai problema limbii, ar fi „ok”, nu putem să vorbim în secolul XXI ca în Letopisețul Țării Moldovei al lui Neculce. Poate cea mai gravă problemă este nu „romgleza” care tinde să ia locul limbii române, ci mentalitatea și modelul cultural importat odată cu ea. Românii încep să uite valorile umane reale pe care le apreciam cu toții, chiar și în vremea tristei dictaturi, locul acestora fiind luat de DICTATURA ZEULUI BAN. Orice aspect al vieții este valorizat matematic în funcție de cantitatea de bani implicată. Omul a devenit un roboțel la banda rulantă a capitalismului corporatist și nu mai este apreciat decât după banii pe care el îi poate produce la această bandă rulantă, care pe zi ce trece își accelerează viteza și îl silește să țină pasul cu ea, la fel ca în celebrul film al lui Chaplin. Cei ce nu țin pasul cu accelerația acestei benzi rulante devin automat poveri ale sistemului și în cele din urmă considerați rebuturi umane, acei „homeless people”. Este de ajuns să cauți pe Youtube cuvintele puse înainte între ghilimele și vei avea mii de rezultate cu filme care arată adevărata față a democrației de peste ocean. 

Adevărul cel trist este că oricare dintre noi, trăind acum într-o prelungire „overseas” a Americii, poate ajunge într-o astfel de situație și nimănui nu-i va păsa de tine, așa cum mi-a zis chiar zilele trecute un fost coleg de școală, stabilit în urmă cu douăzeci de ani pe continentul american. „In this country, nobody cares about you!” a fost prima propoziție al cărei adevăr crud a trebuit să-l priceapă chiar la sosirea lui pe pământul făgăduinței, lucru confirmat apoi de un alt fost coleg, care, după ce trăise trei ani în America, și-a luat la propriu lumea-n cap și a plecat în țara de la antipozi, Noua Zeelandă, unde trăiește deja de șaisprezece ani și de unde nu vrea să mai plece.

Importul modelului economic și cultural este marea problemă a iubirii noastre profunde față de America. Și poate tocmai de aceea au apărut în ultima vreme în România, ca reacție de apărare împotriva acestui model existențial, tot felul de curente de gândire care vor să contracareze preluarea acestui model și să promoveze reîntoarcerea la valorile perene ale neamului, fie că este vorba despre valorizarea trecutului istoric îndepărtat, de punerea în lumină a costumului popular, de scoaterea în evidență a civilizației dacice sau de pelerinajele la mănăstiri.  Deși ne aflăm de facto într-o colonie a imperiului corporatist american, să sperăm că timpul va cerne încet, încet, adevăratele valori românești și că ele vor rămâne aici, în ciuda tăvălugului mondializării. Pentru asta va trebui să simțim mai des, chiar fără a declama în fiecare zi, că noi, românii, iubim România, așa cum e ea, mai mult decât „Ui Lav Ămerica!”

George Balaur, 28 februarie 2016, Mangalia