Cumințenia Pământului sau Infinita Răbdare a Naturii?

M-am întrebat , ca mulți alții, de ce o operă de artă, a unui pictor sau a unui sculptor, de obicei aflat cu trupul la doi metri sub pământ și cu sufletul printre stele, valorează milioane sau zeci de milioane de dolari. Ce anume dă valoarea în bani a respectivei opere , munca artistului, timpul pe care l-a dăruit din viața lui pentru a sparge, a șlefui și a finisa bucata brută de piatră luată din carieră?

Zbuciumul pictorului și nopțile lui nedormite în fața pânzei albe, neștiind de unde să înceapă pictura și cum s-o denumească? Se iau în calcul vopselele folosite, pensulele, dălțile și nenumăratele variante ale operei, aruncate de artist la tomberon, înainte de a zice „Gata, asta e varianta finală!”?

Nenumăratele sticle de vin, pachetele de țigări și tonele de cafea, consumate de pământescul trup al artistului, sunt puse și ele la socoteală, atunci când se face cuantificarea tuturor cheltuielilor materiale și spirituale care au dus la rezultatul muncii sale artistice?
Este vorba cumva de emoția artistică produsă privitorului operei? Și, dacă da, cum se calculează fizic această emoție? Se verifică mărimea unghiului pe care-l face firul de păr cu suprafața pielii, atunci când ți se zbârlește părul, datorită fiorului artistic indus de contemplarea pietrei însuflețite și, în funcție de mărimea acestui unghi, se stabilește prețul?

Fiind vorba de o valoare monetară precisă, matematică, n-ar fi oare logic ca această valoare să fie rezultatul unor factori fizici, economici, măsurabili din punct de vedere cantitativ și calitativ, care au concurat la producerea acelei opere? Cam așa ar trebui, iar din factorii ăștia economici care contribuie la alcătuirea prețului final, o parte ar trebui să revină și ambalajului, ca pentru orice marfă.

E, aici e șmecheria! Ca orice marfă, și opera asta de artă trebuie învelită într-un ambalaj,  nu din hârtie frumos colorată, nici din staniol strălucitor, ci din vorbe! Vorbele criticului de artă! Valoarea sculpturii sau a picturii moderne nu mai este rezultatul negocierii dintre vânzător și cumpărător, ci este dată de ambalajul de vorbe meșteșugite, de salata de cuvinte și expresii laudative cu care  criticul „ambalează” opera respectivă, în presa de specialitate sau la vernisajele expozițiilor. Cu alte cuvinte, sculptura (sau pictura, după caz) se vinde cu ajutorul literaturii!

Obiectul de artă nu este un produs de serie sau de masă, care să iasă la capătul unei benzi de producție, așa cum iese un iPhone sau un autoturism. Este un unicat! Meseria criticului tocmai asta este: în bucata de piatră cioplită și șlefuită, trebuie să găsească sensuri ascunse, potențialități nebănuite și valențe greu de perceput de privitorul neavizat. Adică să creeze în jurul operei plastice o aură de mister, un „nor energetic” compus din cuvinte și idei care să-l buimăcească pe cititor și să-l facă să gândească: „Băi, dacă zice tipu` ăsta deștept că bolovanul ăsta cioplit este operă de artă, și încă una valoroasă, atunci așa trebuie să fie!”

În anii `90, făcea furori, în Statele Unite, o micuță pictoriță româncă, pe nume Alexandra Nechita, care a reușit să vândă, de la o vârstă fragedă, picturi, la prețuri consistente, una din lucrările ei ajungând  la prețul de 400.000 de dolari. Oare ce s-ar fi întâmplat cu destinul acestei pictorițe, dacă părinții ei n-ar fi emigrat în Statele Unite și, mai ales, dacă acel jurnalist american n-ar fi denumit-o „micuța Picasso”?
Ușor de bănuit: ar fi rămas o „celebră necunoscută”, așa cum rămân milioanele de copii români de grădiniță, ale căror „lucrări de artă” sunt păstrate o vreme prin sertare de mămica, împuținându-se apoi, încet, încet, la fiecare nouă curățenie generală a casei.
Interesant este faptul că, un critic de artă român, Pavel Șușară, care, din spirit patriotic și din solidaritate de neam, și de breaslă, ar fi trebuit s-o aprecieze, cel puțin la fel de mult precum criticul american, a tras, totuși, concluzia că „micuța Picasso” n-a fost decât o construcție comercială, un fel de Lady Gaga a picturii, menită să producă bani pentru un cerc de speculatori financiari, după cum se poate citi și aici.

Alexandra Nechita, pictorița româncă care a fost un fel de copil
minune al Americii în anii 90, în urma sintagmei „micuța Picasso”,
folosită de un jurnalist la adresa ei. Sursa:twitter.com/alex_nechita

Schema după care funcționează speculația este următoarea: un individ, posesor al unei sume bunicele de bani în cont, ochește un artist, de obicei unul care nu stă prea bine cu banii, îi cumpără, la prețuri modice, o bună parte din operă, apoi, ca din senin, apare în scenă criticul, care ridică în slăvi o lucrare a respectivului artist. Brusc, investiția inițială a individului cu bani își mărește valoarea de câteva sute sau chiar de câteva mii de ori. Bună afacere, nu-i așa? ,față de creșterile de pe bursă, de câteva procente, chiar dacă la afacerea asta mai câștigă și criticul, și marile case de licitație, și ...artistul în cauză!
Căutând și mai adânc, prin cotloanele internetului, informații despre misterioasa formare a prețului unei sculpturi, sau a unei picturi, am ajuns la concluzia că acest domeniu elitist, rezervat unui grup restrâns de indivizi, care nu mai știu ce să facă cu imensele sume de bani acumulate, de regulă pe căi nu tocmai corecte, nu este, de fapt, decât un tenebros tărâm al speculațiilor financiare. Căutând ceva, de dimensiuni obișnuite, ușor de transportat dintr-un loc în altul și relativ ușor de păstrat, tablourile și sculpturile au devenit cele mai potrivite obiecte care să poată înlocui o valoare financiară foarte mare, peste timp, dincolo de crizele economice, politice, de războaie sau alte evenimente perturbatoare ale mersului normal al societății. Până la un punct, echivalentul bănesc al unei opere artistice, are o justificare; în fond totul este o convenție, o înțelegere între părțile implicate, așa cum toți suntem de acord că o bucată de hârtie, numită bancnotă,  are valoarea unui pachet de șervețele sau a unui sul de hârtie igienică, asta ca să exemplific tot cu hârtii.

Odată cu începutul decadenței artei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, nimic din ceea ce odată era în artă armonie, frumusețe, transpunere artistică a naturii în piatră, lemn, culori sau sunete, nu mai constituia normă pentru aprecierea unui obiect artistic. Totul trebuia să fie altfel, frumosul și armonia erau înlocuite cu ciudatul, interesantul sau dizarmonia. Bach, Beethoven, Handel, Vivaldi, erau perimați, iar o lucrare muzicală compusă din sunete dizarmonice, semănând cu aruncatul unui lighean de tablă, pe scări, combinat  cu spartul unor sticle pe trotuar, era mult mai interesantă și mai susceptibilă de a fi considerată artă, în comentariile criticilor. O bidinea trasă de două ori pe pânză, devenea mai interesantă și mai valoroasă financiar decât misteriosul zâmbet al Giocondei, iar un bolovan în care s-a dat de trei ori cu dalta, devenea superlativul în sculptură, umbrind toate operele dinaintea lui, de la Venus din Milo, până la „Sărutul” lui Auguste Rodin. Fenomenul a atins culmea absurdului când o cutie de carton a fost considerată operă de artă, fiind fotografiată și înconjurată cu exclamații admirative, sau când artistul italian Piero Manzoni și-a oferit la vânzare, în 90 de cutii de conserve, propriile excremente, ironizând și profitând de pe urma fenomenului speculativ în artă, valorificând în interes propriu, de fapt,  snobismul și prostia  celor ce acumulaseră averi cu care nu mai aveau ce face.
Chiar una din sculpturile lui Brâncuși, Princesse X, la controlul vamal pentru intrarea în Statele  Unite, a fost respinsă, deoarece vameșii credeau că reprezintă un penis în erecție. Decadența artei a fost catalizatorul speculațiilor financiare cu aceste „opere”, ele fiind ușor de produs și în cantități mari, într-un timp relativ scurt, în comparație cu operele clasice, care necesitau un volum uriaș de muncă și un timp îndelungat de execuție. Astăzi, o imprimantă 3D ar putea produce „Cumințenii” pe bandă rulantă; ar avea fiecare din ele valoarea de 20 de milioane de euro?

Căcatul artistului. Cutii de conserve cu presupusul conținut al
excrementelor artistului Piero Manzoni. Operă de artă modernă!
Sursa:artcircuits.com

Operă de artă modernă. Autor: Gabriel Orozco.
Sursa:tate.org.uk

Princess X, o operă de artă a lui Brâncuși, pe care „inculții”
vameși americani au catalogat-o drept material pornografic,
considerând-o un penis în erecție. Pentru eventualii cititori
care s-ar putea să nu știe ce înseamnă „penis în erecție”,
acest lucru înseamnă „moneda Botswanei, sculată”.
 Eventualii cititori care s-ar putea să nu știe care este
moneda Botswanei, să dea click aici.
Sursa foto:ro.wikipedia.org

Dintre criticii de artă care au lăudat astfel de „opere”, în secolul al XX-lea, s-au remarcat Harold Rosenberg și Clement Greenberg. În jurul lor, a înflorit un adevărat ecosistem de „artiști”, speculatori financiari și proprietari ai  caselor de licitație, care au profitat de naivitatea și snobismul parveniților epocii.

Ar mai fi foarte multe de povestit despre fenomenul acesta al speculațiilor financiare cu ajutorul „operelor” de artă, dar, revenind la titlul nostru, Cumințenia Pământului sau Infinita Răbdare a Naturii , să încercăm să înțelegem de ce poporul român trebuie să cumpere această operă de artă și de ce la acest preț. De ce valorează 20 milioane de euro și nu 10 milioane? De ce nu 15 milioane? De ce nu 100 de milioane? Care este algoritmul, metoda, care sunt factorii care au contribuit la stabilirea acestui preț?

Cumințenia Pământului, considerată de critica de specialitate
o capodoperă a lui Brâncuși. Se pare că poporul român nu prea
este de acord cu această afirmație.
Sursa:adevarul.ro

Nu cumva și sculptura lui Brâncuși este parte a fenomenului speculativ amintit mai sus?
Este Cumințenia Pământului o operă de artă adevărată sau este produsul ambalajului verbal al criticii? Ce reprezintă numele acestei sculpturi? Ce simbolizează ea? La prima vedere, fără a ști că este opera lui Brâncuși, vezi o sculptură ce reprezintă un personaj feminin, de vârstă incertă, cu o față umilă, într-o poziție ce-ți sugerează c-ar fi zgribulită de frig. Ce ar putea simboliza, dincolo de această primă impresie vizuală, dacă încercăm să descoperim sensuri și semnificații ascunse? Umilința poporului român, supușenia lui infinită în fața propriilor conducători despotici, religiozitatea lui patologică, lipsa lui de reacție în fața nedreptăților la care este supus? Reprezintă românul, în esența lui, o ființă omenească veșnic cocoșată de nevoi și suferințe, stând la coadă să-și plătească impozitele, pe care să i le jefuiască apoi o clasă politică grobiană și nesimțită? „Pământul” din numele ei este planeta Pământ sau țărâna, pământul în care sădim sămânța pentru încolțire?

Sincer să fiu, mie nu-mi place această sculptură, care seamănă cu o bucată de piatră, cioplită stângaci, de cineva care habar nu are de sculptură. Comparând-o cu „Laocoon și fiii săi”, despre care am învățat cu toții la istoria din școala generală, în care fiecare părticică a pietrei pare că suferă, în care se vede măiestria, munca deosebit de migăloasă și excepționalul talent în redarea suferinței pe chipurile personajelor, Cumințenia pare, pur și simplu, un rebut! Ca să nu mai vorbim de volumul uriaș de muncă pentru realizarea grupului statuar, comparativ cu cel necesar pentru Cumințenie.

Laocoon și fiii săi, celebrul grup statuar aparținând Școlii de sculptură
de pe insula Rodos, Agesandru, Athenodor și Polydor, ne arată măiestria
artei antice. Poate cineva să-i facă o evaluare financiară?
Sursa:ro.wikipedia.org

Tot ce am putea spune despre valoarea materială, financiară, a unei opere de artă, ar fi că ea trebuie să fie inestimabilă pentru poporul care a produs-o. Mai concret, dacă cineva ar dori să cumpere, să zicem, o operă din muzeele noastre, pentru a fi inclusă într-o colecție personală, oriunde în lume, răspunsul să fie: „Această operă nu este de vânzare, este opera poporului nostru!” Poate fi o mănăstire pictată din Bucovina evaluată financiar și strămutată pe alt continent? Evident, NU, pentru nici o sumă de bani, pentru nici o grămadă de aur! Poate fi Capela Sixtină de vânzare și evaluată financiar?

Slabul răspuns al românilor la chemarea oficialităților de a contribui la achiziționarea acestei sculpturi, mă face să cred că foarte mulți români gândesc la fel ca mine. Bunul simț și buna măsură a omului simplu, a cărui gândire n-a fost infestată de salata de neologisme și  vorbele de laudă ale criticilor de artă, îi spun că o poartă sculptată din Maramureș, e mai frumoasă  decât bolovanul speculativ al lui Brâncuși.
N-ar fi mai bine să donăm, nu pentru Cumințenia Pământului, ci sculptorului care, în decursul miilor de ani, a făurit Sfinxul Carpaților, adică NATURII?

Sfinxul Carpaților sau Infinita Răbdare a Naturii, care de milenii ne privește
cum spurcăm natura cu plastic, petrol, gunoaie, îngrășăminte
chimice și alte mizerii, pe care le numim „progres”.
Sursa:adevarul.ro

Ea, NATURA, ne-a dăruit acest chip de dac, care ne transmite, peste milenii, ideea de statornicie, de luptă pentru valorile perene ca bunătatea, demnitatea, sacrificiul, dăruirea în luptă pentru apărarea vetrei neamului și a limbii vorbite de strămoși. Iar donația o putem face fiecare dintre noi, într-un mod anonim, plantând un pom, în curtea proprie, la stradă, în curtea din fața blocului, pe o culme de deal, la marginea satului sau a orașului, oriunde credem noi că acel pom ar putea prinde rădăcini și ar putea înlocui unul din copacii doborâți de lăcomia și inconștiența unei clase politice iresponsabile.
Și pentru că Sfinxul Carpaților privește răbdător, de milenii, nesăbuința autodestructivă a unui popor, n-ar fi mai nimerit să-i schimbăm numele în Infinita Răbdare a Naturii?! Și mai cred c-ar fi potrivit să spunem oricui, de oriunde, că nici un copac din țara asta nu e de vânzare, pentru că el este opera artistică a naturii, care ne suportă cu nesfârșită răbdare.


George Balaur sau,
în noua mea calitate de critic de artă, Gică Contra

03 octombrie 2016

Notă: În timp ce scriam acest articol, independent de mine, colegul meu de demonstrații împotriva sistemului, și prieten, Doru Apostol, a scris ceva asemănător, pe aceeași temă, dar privind dintr-o altă perspectivă. Articolul lui, foarte bine argumentat, îl puteți citi aici.

Nu vă duceți la bulgari, e nasol!

De ceva vreme, e difuzată pe televiziunile noastre o reclamă, destul de simpatică, pentru o marcă de bere românească, acreditând totodată și ideea că cel mai bine este să mergi în concediu la mare în România, și nu să te duci la bulgari. „Plajă,tă tă?”, „Litoral ,tă tă?”- zice personajul nostru din reclamă, românaș neaoș, cu plasticăraia de plajă atârnând grămadă pe el, adresându-se unei bulgăroaice, vânzătoare de pepeni pe marginea șoselei, care-i răspunde dând din cap pe verticală, derutându-l complet, neștiind că bulgarii au limbajul corporal pentru afirmații și negații invers decât al nostru. „Duceți-vă pe litoralul românesc și beți bere românească!”, cam asta ar fi concluzia reclamei.

Pe 15 august, ziua adormirii Maicii Domnului, ziua Sfintei Marii dar și ziua pușcașilor marini ai NATO, staționați pe teritoriul României (pentru că marina noastră militară e cam ieșită la pensie, după câte cunosc eu)  am zis, dom`le, hai să nu dorm în papuci, toată ziua, și să merg și eu la plajă, împreună cu nevasta, că trece vara și n-am făcut nici o zi de plajă pe anul ăsta. Cum nevasta avea o restanță considerabilă la capitolul somn și a decis să-și petreacă ziua ca și sărbătorita religioasă a zilei, adică dormind, am luat hotărârea să merg la plajă singur. 

Brusc însă, mi-am amintit că plaja de la Mangalia este plină de șezlonguri de plastic și umbrele de stuf, pentru care trebuie obligatoriu să te scarpini în buzunar, dacă vrei să stai pe ele și, respectiv, sub ele. Cum relația mea cu plasticul nu este tocmai una plină de iubire, am decis să caut un loc de făcut plajă fără plasticăraie inutilă și obligatorie. Tot scormonind prin hard-disc-ul memoriei, mi-am amintit de un loc de pe litoralul bulgăresc, unde voiam de mult să mergem, și pe care îl ocolisem, din viteză sau din lene, ori de câte ori mergeam pe la vecinii noștri de la sud. 

M-am uitat pe harta Google și am văzut că aveam de făcut 20 km la dus și tot pe-atâția la-ntors, așa că am hotărât să merg cu bicicleta, mai ales că, de când cu traficul intens din timpul verii, mai rărisem plimbările săptămânale prin stațiuni.

Locul e foarte aproape de Vama Veche; după cinci kilometri pe șoseaua spre Durankulak, veți vedea un indicator pe care scrie „Kamping, 4 km”. Faceți la stânga, spre mare și , după patru kilometri pe un drum asfaltat, ajungeți într-un loc unde sigur o să vă simțiți bine. O plajă lungă de vreo doi kilometri spre sud, aproape pustie, un port pescăresc, foarte pitoresc, un restaurant liniștit, cu prețuri absolut decente, un loc de întins corturi și câteva bungalow-uri. Cele câteva alge de pe plajă nu sunt deloc deranjante, ba dimpotrivă, dau parfum și culoare locului. Dacă sunteți raw-vegani, le puteți pune chiar în salată, așa de bine arată! 

Frumos contrast între uscăciunea porumbului și verdele
lizierei, pe marginea șoselei bulgărești.

Crengi uscate în așteptarea ciorilor lui Hitchcock!

Drumul spre mare. Asfaltul nu a fost turnat de regele asfaltului din România,
ci de țarul asfaltului din Bulgaria!

Bătrâna mea bicicletă, în vârstă de 30 de ani, Standard Pegas, cumpărată 
de la magazinul Sport din Constanța, vis-a-vis de Fantasio, în 1986.

Plaja de lângă camping, lungă de doi kilometri.

Portul pescăresc, la nord de camping.

Portul pescăresc, văzut de sus.

„Separator de trafic” foarte original, pe pista de biciclete
între Vama veche și 2 Mai. Nu râdeți, era cât p-aci să dau cu capul în el,
uitându-mă la peisaj, în lateral.

Și un selfie în peisaj, ca să vadă nevasta că chiar am fost acolo!

Obosit după cei 20 de kilometri de pedală, cu un singur pinion, adică greu la deal și contra vântului, m-am așezat la una din mesele restaurantului , în speranța că una din chelnerițe mă va observa curând. Abia după douăzeci de minute m-a băgat cineva în seamă, iar ceea ce am comandat, adică o bere bulgărească Șumensko și o porție mai mare de cartofi prăjiți, a sosit cam după o oră. Asta pot să zic că a fost partea cea mai neplăcută a excursiei, dar este explicabil: restaurantul nu are concurență, fiind singurul în zonă, iar la ora mesei veniseră turiști și din alte părți.

Nu mă pot plânge că a fost foarte plictisitor, pentru că am discutat cu o tânără pereche, foarte simpatică, de bulgari, cam pe la 30-35 de ani, care trăiau de ceva vreme în Danemarca, și care veniseră, pentru o scurtă vacanța, acasă. 

Una peste alta, plimbarea a fost una reușită, chiar dacă n-am mai făcut nici măcar o secundă de plajă.

Știu acuma un loc unde pot să mă duc să fac plajă fără prea mult plastic în jur sau sub cur.

Dar am, totuși, o rugăminte: nu mai spuneți nimănui și nici nu distribuiți pe facebook chestia asta! Rămâne între noi! Pentru că nu se știe când veți avea și voi nevoie de o plajă pustie, în plin sezon estival. Tocmai de aceea am pus titlul pe care l-am pus, pentru că mulți nu vor avea răbdare să citească până la final, acum în epoca SMS-urilor și a mesajelor telegrafice pe facebook. 

Concluzia: Nu vă duceți la bulgari, că e nasol! Plajă, tă, tă? Litoral tă tă? Mai bine e la noi acasă: șezlonguri, umbrele...

După o săptămână, pe plaja de la campingul Cosmos, împreună
cu soția autorului acestui blog. Ce plăcut este să nu vezi nici un
cearșaf între tine și mare!

Șah la rege!

Deși forma de guvernământ a României, înscrisă în constituție, este republica, trebuie să remarcăm că, în paralel cu această formă de guvernământ oficială, există, ca într-un univers paralel, o formă de guvernământ alternativă, pe care am putea-o numi, la fel de bine, multimonarhie de carton, plurimonarhie butaforică sau multiregat de mucava.

O adevărată inflație de regi, regine și împărați a apărut după evenimentele din decembrie `89, în acești 26 de ani republica parlamentară fiind pădurea dătătoare de viață, la umbra și răcoarea căreia au răsărit ciupercile micilor regate paralele, întrepătrunse și  întrețesute prin nevăzute fire subpământene, ca firele miceliului sub covorul de frunze moarte.  Avem regele fotbalului, regele cherestelei, regele petrolului, Manolescu-regele criticilor literari, nenumărați regi ai asfaltului, prinți ai deszăpezirilor, monarhi ai bordurilor, regele-sultanul-faraonul-mai puțin primar Mazăre, regele vinului, iar, pentru o etnie, care apărea în discursurile prezidențiale  predecembriste la rubrica „și alte naționalități conlocuitoare”, numită azi, de unii-romi, de alții-țigani, avem două capete încoronate: unul e rege, altul împărat! Cot la cot cu ei stau regele manelelor și regina muzicii lăutărești. O nesfârșită cohortă de capete încoronate! Și, „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, regele Mihai, care se află din 30 decembrie 1947 încoace, într-o dilemă hamletiană: este sau nu este? Rege, adică.

Păi, s-o luăm pe îndelete: prin actul de abdicare, semnat cu o zi înainte de revelionul anului nou 1948, a renunțat la prerogativele de monarh, pentru el și pentru toți succesorii lui, asta însemnând clar, simplu și concis: nu mai era rege! Dacă nu ar fi semnat și ar fi fost asasinat, ar fi murit ca rege al României, simplu ca bună ziua! Abdicând, și-a pierdut această calitate!

Dincolo de definiția din dicționar, „rege”, în mentalul colectiv, înseamnă „masculul dominant”, „cel mai tare din parcare”, cel la care toată lumea se raportează ierarhic ca fiind „cel mai puternic”, adică cel la care toată lumea privește de jos, supusă, și cel care privește pe toată lumea de sus, ierarhic vreau să zic, a nu se înțelege...arogant.

Abdicarea este un fenomen care s-a produs și se produce, fără act scris, peste tot în lumea animală, cu care fac analogie, ori de câte ori nu înțeleg anumite comportamente umane. Când babuinul dominant din turmă o ia pe cocoașă de la alt babuin, mai tare-n mușchiulatură decât el, și părăsește poziția de lider, plecând cu coada-ntre picioare, a înfăptuit o abdicare. 

Un rege babuin, masculul dominant al grupului,
avertizându-ne că n-are de gând să abdice.
Sursa:hobby-zoo.ro

Regele manelelor, Nicolae Guță. Faceți comparație cu poza de mai sus și remarcați
 „evoluția” speciei de la maimuță la Guță!
Sursa:wowbiz.ro

Primarul Mazăre, un caz aproape patologic al plurimonarhiei

butaforice postdecembriste: rege, sultan, faraon, dar mai ales fanfaron!

Sursa:academiacatavencu.info

Când șeful găștii de cartier o ia în freză de la puștiul care a fost trimis pe ascuns de mămica lui la lecții de  judo și karate, nemaiputând să colecteze taxa de protecție, înfăptuiește o abdicare. Când șeful mafiot, traficant de droguri și de  carne vie, cedează cartierul în care operează, unui alt „boss”, în urma promisiunii unui glonț în freza unsuroasă, a înfăptuit o abdicare. Abdicările, de cele mai multe ori, nu se produc de bunăvoie, ca și decapitările, de altfel. Regii Franței pot confirma asta de pe lumea ailaltă, dacă le dăm un telefon.

Puține au fost situațiile în care unui succesor la tron, fusta unei femei i s-a părut mai atrăgătoare decât coroana, cum a fost, de exemplu, Carol al II-lea, buzele cărnoase ale Elenei Lupescu exercitând asupra lui mai mult magnetism decât tronul unei țări aflate la răscrucea a trei imperii, după cum a și scris, singur, cu mânuța lui, în scrisoarea de abdicare trimisă de la Milano în 28 decembrie 1925, făcându-l pe Mihăiță, aflat atunci la vârsta de 5 anișori, să lase jucăriile pe covor și să se joace în continuare cu destinele unei jucării mult mai mari, numite România. 

”Dau un regat pentr-o femeie!” Carol al doilea, un om
care a prețuit mai mult lumescul trecător decât gloria istorică.
Sursa:stelian-tanase.ro

Așa arată buzele femeii ai cărei feromoni  au schimbat
indirect soarta României: Elena Lupescu
Sursa:stelian-tanase.ro

Aidoma băiatului de bani gata, care moștenește o avere uriașă și  pe care în scurt timp o pierde la ruleta cazinourilor, ajungând falit, așa s-a întâmplat și cu Mihăiță: s-a trezit în brațe peste noapte cu ditamai jucăria pe care, neîndemânatic fiind, a scăpat-o din mâini și a spart-o.

Comparându-l cu Napoleon Bonaparte, un mascul dominant prin excelență, care a luat puterea prin forță și s-a declarat împărat al francezilor, Mihai s-a dovedit incapabil de exercitarea calității de monarh, chiar primind de-a gata această calitate! Istoricii nostalgici ai monarhiei au încercat să atribuie această incapacitate pe seama vârstei destul de fragede avute în momentul abdicării, precum și unui concurs de împrejurări istorice total nefavorabile. Da, se poate argumenta și în acest fel, însă eu cred, mai degrabă, că acesta avea o incapacitate biologică de a exercita această calitate. 

Dacă Napoleon, un excelent orator și mobilizator al soldaților, spunea uneori, mai în glumă, mai în serios: „Eu când deschid gura, nu vorbesc, poruncesc!”, nu același lucru l-ar putea spune și tragicul nostru personaj, un rege ce a căzut de la masa de șah a istoriei înainte de a începe partida, care avea un discurs plat, gângav, lipsit de expresivitate și de substanță, întotdeauna scris, nu vorbit. Cine poate vedea și dincolo de aparențe, a putut observa imediat că, de fapt, puținele discursuri publice ținute de fostul monarh, i-au fost scrise de alții, cei aflați în preajma sa, și care s-au folosit de fosta lui calitate, așa cum episcopii și patriarhul se folosesc de moaștele sfinților, pentru colectarea „mărunțișului” de milioane de lei, la cutia milei. Din 1990 încoace, am asistat la plimbarea moaștelor, încă vii, ale fostului monarh, scoase la defilare pentru a colecta bani la balurile de caritate și pentru a-și cere proprietățile Casei Regale, rând pe rând, ajungându-se la aberanta situație în care Paul Lambrino, un măscărici aventurier cu pretenții de moștenitor al ciozvârtei regale, să solicite bunuri regale în mod absolut nejustificat din perspectivă legală, intrând în combinații mafiote cu regele șpăgii și al jocurilor de culise, Viorel Hrebenciuc. 

Moaștele Casei Regale, încă vii, de pe urma cărora membrii ei
adună averi de la pupătorii de mâini monarhice.
Sursa:bzv.ro

Răspunzând  dilemei hamletiene a lui Mihai, „este sau nu este rege?”, răspunsul ar putea fi cam așa: da, este rege, este regele unui grup de oameni format în jurul său, pentru a profita de pe urma acestei apropieri. Pentru a nu deranja continuitatea exercitării puterii comuniste și după 1990, prin Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu și șleahta de neocomuniști din eșalonul doi, cei aflați la butoanele banului public, acest grup a fost mituit cu retrocedarea proprietăților Casei Regale, în schimbul  acceptării de a juca un rol decorativ-nostalgic al monarhiei, pentru adormirea vigilenței și a radicalismului promonarhist, și pentru a nu constitui niciodată un pericol adevărat pentru actuala putere. 

Vreți rege? Ok, îl aveți, aclamați-l cu milioanele la Putna, pupați-i mâna la recepțiile oficiale, participați la balurile filantropice, unde puteți să vă arătați toaletele în compania prințeselor, faceți plecăciuni în fața lui, faceți-vă „selfie” cu majestatea sa și arătați-le nepoților, să vadă ce bunici norocoși au avut, exercitați-vă nevoia biologică de a vă supune unui alt om, pe care voi, din reflex ancestral, îl considerați legătura voastră cu divinitatea! Dar lăsați adevărata putere la noi, continuatorii puterii comuniste, nu vă atingeți de privilegiile noastre și de averile noastre obținute prin exploatarea voastră! La câți regi avem deja, în plurimonarhia butaforică, ce mai contează unul în plus!? Plimbați-i moaștele vii pe unde vreți voi, dar aveți grijă ce spuneți și nu atentați la poziția noastră dominantă!

Infiltrarea actorului cu trecut securist, Radu Duda, în familia regală, a asigurat legătura matrimonială subterană între puterea securisto-comunistă actuală și grupul profitor din jurul fostului monarh, prin susținere reciprocă, la vedere chiar, după principiul „noi vă dăm înapoi tot ce vreți, chiar mai mult decât atât, voi stați în banca voastră cuminți și vă jucați de-a monarhia, pentru satisfacerea doritorilor de monarhie”, iar prin scoaterea principelul Nicolae de la succesiune, printr-un anunț misterios și lapidar al casei regale, în plină vacanță, în august 2015, se confirmă raportul de forțe de pe tabla de șah, unde piesa numită „regină” are puteri infinit mai mari decât piesa numită „rege”, principesa Margareta devenind astfel piesa principală în partida de șah istoric al puterii neocomuniste cu fosta monarhie.

Zvonurile care au circulat dinspre persoane cu legături în casa regală, cum că regele ar fi deja mort de mult, dar nu s-a declarat public acest lucru, pentru că nu fusese încă rezolvată îndepărtarea principelui Nicolae, vin să întărească bănuiala că „pionul otrăvit” Duda și-a făcut datoria cu care l-a însărcinat puterea securisto-comunistă actuală.

Radu Duda, un multitalentat actor, care a jucat roluridiverse 
(securist, principe, candidat la președinție) dar și rolul de 
„pion otrăvit” introdus de securiști în Casa regală.
Sursa:wikipedia.org

Sigur, promonarhiștii s-ar putea simți ofensați de ceea ce citesc aici, dar eu nu fac decât un act de exercitare a dreptului constituțional la liberă exprimare,  în calitate de neica-nimeni cu acces la internet. Nu contest rolul fundamental pe care l-a avut monarhia, ca instituție, în modernizarea României, și rolul lui Carol I în această desprindere a României din prăfuita societate fanariotă. Dar, în același timp, nu pot să-l pun pe fostul rege Mihai în rând cu Mihai Viteazul sau cu Ștefan cel Mare. Orice cârcotaș ar putea spune și despre marele voievod moldav că n-a fost decât un curvar și un bețiv, care, pe la petreceri, mai scurta de cap pe câte-un boier cu nevastă frumoasă, așa cum ni-l descrie cronicarul Neculce; astăzi ar fi dat pe PRO TV, la știrile de la ora 5, cam așa: „La Odobești, Fănică Barosanu, un cunoscut interlop din clanul Mușatinilor, după ce s-a făcut criță la o petrecere, l-a înjunghiat mortal pe un individ dintr-un clan concurent, după care i-a violat nevasta în văzul tuturor petrecăreților”.

Dar nu putem judeca un personaj istoric cu criteriile de evaluare ale altei epoci. Ștefan cel Mare rămâne un reper istoric al românilor, pentru rolul său în stoparea expansiunii unei (anti)civilizații pe continentul european, (anti)civilizație pe care, din păcate, doamna cancelar  Merkel o invită azi, peste secole, din sentimente mămos-caritabile, pe teritoriul apărat și de el, Ștefan,  timp de aproape o jumătate de secol.

De douăzeci și șase de ani încoace, adevăratul monarh, deși a avut un comportament zoologic de mascul omega, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, este Ion Iliescu, aflat la cârma unui partid- dictator, Partidul Comunist Român, metamorfozat cameleonic în multitudinea de partide și partidulețe care s-au perindat la putere, în cele mai grotești combinații: FSN, FDSN, PD, PDL, USL, PC, PUNR, ALDE, toate desprinse din vechiul PCR, ca tentaculele din capul caracatiței. Precum mica felină domestică, consumatoare de șoareci, el a căzut tot timpul în picioare, în ciuda tuturor nelegiuirilor pe care le-a comis, de un sfert de secol încoace, împotriva poporului român, fie că este vorba de crimele așa-zisei revoluții, fie de cele ale mineriadelor.

Ion Iliescu, adevăratul monarh al României, după decembrie `89,
patronul jefuitorilor țării, încercând să ne arate, de fapt, degetul din mijloc! 
Sursa:rfi.ro

Istoria este scrisă de învingători. Din păcate, fostul monarh, un personaj mai degrabă tragic al vremurilor lui, cocoțat de alții într-un rol pe care nu și l-a dorit, și pentru care nu era nici pregătit și nici înzestrat, n-a fost un învingător. Învingătoare mărunte sunt acum personajele secundare din jurul lui, dar nu într-un joc cu miză istorică, ci într-unul cu miză meschină, în care nu se glorifică o țară, ci se acumulează lucruri lumești și trecătoare, pe care le rod moliile și le mănâncă rugina neiertătoare a  timpului.

Cât despre adepții lozincii „Monarhia salvează România”, am pentru ei o veste tristă: din păcate, situația este exact pe dos, adică „România salvează monarhia”, prin retrocedările de bunuri către casa regală, dar mai ales prin întreținerea acesteia, pentru a duce o viață regească. Așa, că, la imensa masă de paraziți pe care trebuie să-i suportăm, din munca și impozitele noastre, se mai adaugă o grupare de paraziți: casa regală. Dar, ce să-i facem?, trebuie să satisfacem insațiabila nevoie a românilor de a se ploconi în fața unui „tătuc”, nevoie indusă de secole de plecăciune către porți străine, dar și dintr-un complex de inferioritate care ne menține, de veacuri, la periferia istoriei.

George Balaur, Mangalia, 18 martie 2016

Gânduri pentru feminitatea lumii

Trăim într-o lume preponderent androgerontocrată, adică, pentru a fi pe înțelesul tuturor, o societate omenească condusă de bărbați, dar nu de bărbați tineri și întreprinzători, cu gândul la viitorul lor și al copiilor lor, ci de niște boșorogi superbogați, care, după ce s-au jucat în copilărie cu mașinuța și pistolul cu apă, apoi la maturitate cu Lamborghini-ul  și carabina de vânătoare, ajunși la bătrânețe se joacă cu destinele a milioane de ființe omenești, pe care le mută și strămută pe harta planiglobului terestru, după cum le vine lor pofta. Imaginându-se niște mici dumnezei,  învârt cu degetele lor decrepite, dar și cu miliardele lor mucegăite, planeta Terra, împreună cu  restul de 99,99 % din locuitorii ei, după cum vrea mușchiul lor fleșcăit. 

În această lume aproape sută la sută masculină, competitivă, agresivă, femeia își vede de treburile ei și repară stricăciunile bărbatului: dacă bărbatul ucide o viață, eroic, în luptă, femeia naște o viață, în dureri, neștiută și nedecorată de nimeni; dacă bărbatul apasă pe trăgaci și ia o viață, femeia apasă cu grijă, pansamentul steril, pe o rană în spitalul ambulant, salvând o viață; dacă bărbatul distruge cartiere întregi cu o singură apăsare pe butonul ce lansează racheta ucigașă, femeia adună din molozul dărâmăturilor ceea ce se mai poate salva și-și continuă viața, în bejenie, alături de copiii ei; dacă bărbatul se laudă cu fildeșii elefantului  sau cu coarnele cerbului pe care l-a ucis, expunându-le pe perete, femeia nu se poate lăuda, afișând pe același perete, scutecele copiilor pe care i-a crescut.

În această lume dominată de violența masculină, de instinctele lui teritoriale, de aroganță și trufie, viețuiește împreună cu noi, în tăcere și umilință, partea feminină a planetei, truditoare în fabrica de textile din Bangladesh, în uzina ce produce automobile în China, pe plantațiile de ceai din India sau  sub soarele neiertător al deșertului african.
Aproape tot ceea ce face bărbatul, a ajuns să facă și femeia, de la spartul lemnelor, la condusul camioanelor de mare tonaj, la pilotarea avioanelor supersonice, până la ieșirea în spațiul cosmic. Lucru care, din păcate, cu puține excepții, nu se poate spune și despre bărbat, acesta considerând multe din muncile femeii ca fiind „cîh”, cum ar fi schimbatul scutecelor sau spălatul vaselor.
De-a lungul evoluției societății omenești, femeia l-a însoțit pe bărbat în toate acțiunile lui, la arat, la semănat, la culesul roadelor, la creșterea animalelor, la construcția colibelor sau a caselor. Lucru care nu se poate spune, din păcate, și despre bărbat, care a stat cam departe de treburile femeiești, preferând narghileaua, taverna, jocul de table sau, mai recent, telecomanda ,...prietenii știu de ce!

Tot ceea ce înseamnă creație a vieții, grijă, atenție, răbdare, bunătate, blândețe, ocrotire, sunt atributele feminității. Bărbatul pare a fi, în construcția vieții, un fel de unealtă de forță a femeii, având mai mult rolul de animal de povară și de brută bună de pus la muncile grele, precum și pentru a face selecția genelor mai rezistente, pentru generația următoare. De fapt, după ultimele cercetări din genetică, cromozomul Y,  cel responsabil cu generarea sexului masculin al embrionului uman, se pare că va dispărea în viitor, deoarece și-a pierdut, de-a lungul evoluției biologice, 95 % din gene. Adică, noi, masculii, mai suntem ținuți de natură, așa, cam până când femeile noastre vor avea în locul nostru roboți care să ne înlocuiască total forța fizică, după care, pa, microbiștilor, la groapa de gunoi a istoriei cu voi, trăiască clonarea speciei umane! 

Cea mai liniștită și armonioasă relație între femeie și bărbat pare a fi cea din tribul Hadza, din Tanzania, un fel de semi-matriarhat, unde femeia este cea care îl alege pe cel cu care vrea să aibă urmași, este total independentă de bărbat, locuiește împreună cu copiii în colibă, crescându-i și educându-i singură; bărbatul, ca vânător și culegător, are obligația să-i asigure hrana, atât ei cât și copiilor făcuți cu ea. Nu divorț, nu gelozii, nu scandaluri, nu alcoolism și violență domestică, nu copii lăsați pe drumuri prăfuite sau în grija statului! Se confirmă astfel ideea genială că, pentru a evita un divorț, cel mai bine este să nu te căsătorești!

Femeie din tribul Hadza, întrebându-se  de ce divorțează suedezele. Sursa:pinterest.com

Religiile au așezat femeia, cu mici și neînsemnate excepții, pe o treaptă inferioară bărbatului, având chiar și în zilele noastre o poziție umilitoare în anumite societăți asiatice și nord-africane, această atitudine reflectând de fapt raporturile de subordonare existente în societățile respective, unde bărbatul, indiferent de gradul de încrețire a creierului, reprezintă în cadrul familiei un fel de zeitate cu puteri absolute.

În general, religiile au avut o mare doză de misoginism, unele  excluzând cu totul feminitatea din alcătuirea și funcționarea Universului, din actul creației, exemplul cel mai la îndemână fiind chiar creștinismul, unde Sfânta Treime, este compusă din Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, nimic de genul feminin!
În Egiptul antic, exista chiar credința că lumea a fost creată de zeul Atum, care și-a slobozit sămânța pe Pământ, de aceea faraonii, în timpul unor ceremonii religioase, făceau în public un lucru foarte rușinos, după normele de conduită civică de azi, în apa Nilului, pentru a menține nivelul apei ridicat și pentru a nu avea secetă, asigurând astfel bogăția recoltelor.
Nici pomeneală de femeie în toate aceste ceremonii, ca și cum ele n-ar fi existat, de unde tragem concluzia că în zorii civilizației umane s-a supraevaluat bărbatul, neglijându-se total femeia. 

Practici de asigurare a fertilității în Egiptul antic,
din care lipsește principiul feminin al Universului.
Sursa:lupuldacicblogg.wordpress.com

E ca și cum astăzi l-am vedea pe domnul președinte Iohannis urcându-se singur, fără prima doamnă, pe o barcă pneumatică, pe râul Dâmbovița,  și și-ar da jos chiloții, practicând ritualul faraonilor de acum câteva mii de ani, pentru a asigura prosperitatea agriculturii românești, iar episcopii ar cânta pe mal, spunându-ne că n-are rost să refacem sistemul de irigații al țării, deoarece este mult mai rentabil să asigurăm recolte bogate prin ritualul  de fertilitate al președintelui.

Geea, sau Gaia, mama tuturor zeilor în mitologia greacă, personificarea Pământului, este unul din puținele exemple când principiul feminin al Universului îl precede pe cel masculin într-o religie. Dacă e ușor de înțeles de ce pentru înțelepciune a fost atribuită o zeitate feminină,  iar  pentru frumusețe, una la fel, e greu totuși de priceput de ce  domeniul vânătorii a fost atribuit unei divinități feminine, Artemis, știut fiind că vânătoarea a fost dintotdeauna ocupația bărbaților, din cele mai vechi timpuri și până la Ion Țiriac. 

Chinezii se pare că au fost cei mai echilibrați și cei mai echitabili, atribuind roluri identice atât principiului feminin cât și celui masculin în existența și funcționarea Universului, Yin și Yang fiind forțele primordiale și complementare care alcătuiesc întreaga existență.

Partea feminină Yin și partea masculină Yang ,
două energii complementare ale Universului. Sursa:declineoftheempire.com

Pentru cei cu educație tehnică, cel mai simplu exemplu al complementarității energiilor yang și yin îl reprezintă ansamblul șurub-piuliță. La întrebarea, care din cele două piese este mai importantă, răspunsul îl poate intui oricine: ambele au aceeași importanță, nici una nu-și justifică existența în lipsa celeilalte. 

Principiile Yang și Yin în tehnică: șurubul și piulița. Sursa:donica.home.ro

Odată cu dezvoltarea societății industriale în emisfera nordică a planetei, femeia a fost încurajată de gânditorii vremii, bărbați, bineînțeles, să-și ceară drepturile și să pretindă aceleași locuri de muncă ca și bărbații. Și le-a cerut și, ceea ce a obținut, a fost o corvoadă în plus, trebuind să muncească și cot la cot cu bărbatul, în uzină, și acasă, scutind salariul menajerei și pe cel al bonei. 

După ce mulțimile de proletari au obținut, cu ajutorul sindicatelor, dreptul la timp liber și la concediu de odihnă plătit, s-a dezvoltat încet, încet, economia timpului liber și a sporturilor, un foarte bun mijloc pentru defularea agresivității masculine, un excelent surogat al războaielor, dar care, din păcate, a dus la izolarea și mai mult a femeii, cu toate drepturile ei obținute, căci, în timp ce soții lor urlau pe stadioane, ele rămâneau acasă la schimbat de scutece, la plimbat aspiratorul pe covor sau la jonglat cu  polonicul deasupra oalei cu ciorbă. Doar când la stadion pierdea echipa cu care ținea soțul, cele mai înțelepte le sugerau subtil, când ajungeau acasă, să se răzbune, cu bătătorul de covoare, pe acarienii ascunși în dreptunghiul persan din sufragerie!

Colosseum-ul modernității, unde se revarsă agresivitatea masculină.
Sursa:unica.ro

Microbist proaspăt sosit de la stadion, convins de soție să se răzbune pe acarienii din covor.
Sursa:curentul.net

Ceea ce mi se pare extrem de interesant, este faptul că în țările nordice ale Europei, unde religia ocupă azi un loc din ce în ce mai redus în viața societății, femeile au fost masiv promovate în funcții de conducere politică, la paritate cu bărbații, fiind practic societăți aproape matriarhale, unde politica de stat are o orientare de protejare a femeii și a copilului, uneori chiar într-un mod excesiv, și unde bărbatul nordic a cedat foarte mult din autoritatea și comoditatea tradițională a celui din sud , acesta trecând destul de des pe la bucătărie și pe la curulețul căcăcios  al copiilor. Rămâne ca societatea suedeză să-i convingă  și pe zecile de mii de refugiați asiatici și nord-africani, proaspăt sosiți pe sol scandinav, să schimbe coctailul Molotov și centura  explozivă, cu biberonul și pamperșii.

Bărbat suedez al mileniului trei, un bărbat pe care și  
l-ar dori orice femeie din lume, cel puțin în ipostaza asta!
Sursa:http://theeconomist.com

Tinere suedeze, bucurându-se de egalitatea în drepturi  cu bărbații.
Sursa:camillastenmark.wordpress.com

Având un organism mult mai complex decât al bărbatului, o fiziologie mult mai complexă decât a partenerului ei, în care intervin mult mai multe categorii de hormoni, fiecare generându-i un alt comportament, în funcție de ipostaza vieții, femeia a fost tot timpul greu de înțeles de către bărbați, ea trebuind să joace pe rând sau simultan mai multe roluri. Să ne gândim numai la prolactină, hormonul care declanșează secreția de lapte matern, care modifică radical comportamentul femeii, orientând-o preponderent către bebeluș, care devine centrul atenției ei, neglijându-l aproape total pe partenerul de viață.

Din această neînțelegere a comportamentului feminin de către bărbat, a rezultat enervarea, smulsul părului din cap, lovirea pereților cu capul, mirarea, uimirea, deznădejdea, visarea, frustrarea, gelozia, urletul la pereți, neîncrederea, căzutul în genunchi, speranța și imaginația acestuia, în urma cărora au apărut cele mai frumoase poezii, cele mai armonioase compoziții muzicale și cele mai enigmatice picturi, femeia fiind astfel și neîntrecută muză în inspirația operelor de artă, eternul și farmecul feminin fiind sursa inspirației unei bune părți din patrimoniul cultural al omenirii.

Enigmaticul surâs al Giocondei, un secret știut numai de
Leonardo da Vinci și de cea care i-a fost model!
Sursa:romaniatv.net

„În spatele unui bărbat puternic se ascunde o femeie puternică!”
Am auzit de nu știu câte ori această propoziție și cred că este adevărată, dar aș nuanța puțin afirmația: poate că în spatele unui bărbat care a acționat într-un anumit fel, de succes, în final, pentru el, s-a aflat intuiția feminină din spatele acestei acțiuni, acea sclipire de înțelepciune și de bună măsură a lucrurilor care, spuse prin cuvinte simple, au influențat spre bine, în general, acțiunile bărbatului. 

Bine, bine, Gică, s-ar putea să-mi spui, da` numai de bine zici despre eternul feminin? Nimic despre bârfă, invidie, gelozie, intrigi sau păruiala dintre femei?

Păi, pune-te și tu în locul meu, prietene! Conviețuiesc sub același acoperiș cu patru reprezentante ale sexului opus, adică nevastă-mea plus cele trei încercări nereușite ale mele de a face un băiat! Tu ce-ai face în locul meu?! Când mă gândesc și la cromozomul Y, care nu e deloc de partea mea, instinctul de conservare mă îndeamnă să stau cuminte și să scriu despre ele numai de bine! Mai ales acum, de ziua lor!

George Balaur, 07 martie 2016, Mangalia

Puteți vedea celelalte articole în partea dreaptă, sus, în Arhiva blog.

Ui Lav Ămerica!

N-a apucat să se răcească bine țeava mitralierei lui Hitler și cea a katiușei lui Stalin, că învingătorii s-au și întâlnit la Ialta, în februarie 1945, acum 71 de ani, unde, după ce și-au dres vocile cu whiskey și  și-au făcut curaj cu vodcă, au pus pe masă cașcavalul planetei Terra, din care fiecare și-a tras felia care credea că i se cuvine, în funcție de câți morți avusese în război și de câte pahare de tărie dăduse pe gât fiecare dintre ei. România, în ipostaza ei originală de învingător-învins, n-a avut cuțitul în mână la această conferință, participând, ca de fiecare dată după astfel de evenimente, pe post de cașcaval.

„Premiați” de tătucul Stalin pentru întoarcerea armelor, la 23 August 1944, împotriva foștilor aliați, noi, românii, am intrat în sfera de influență a Marelui Urs de la Răsărit, rămânând apoi ca proștii, cu gurile căscate spre vest și cu mâna făcută streașină la ochi, în așteptarea americanilor.

„Las` c-o să vin-americanii!”- a fost, timp de decenii, expresia consolatoare a românașilor, ori de câte ori jugul asupritor al comunismului de esență stalinistă apăsa pe greabănul lor.

Americanii au venit, dar nu pe calea aerului, cum îi așteptam noi, ci numai atunci când și numai atât cât le-au permis consumatorii de vodcă de la răsărit.

Mai întâi au venit pe calea undelor radio, prin Vocea Americii și a Europei Libere, care au fost aproape singurele surse de informare în bezna dictaturii. Seară de seară, românul stătea cu urechile lipite de aparatul de radio „Gloria”, având grijă să regleze sonorul în așa fel încât vecinii lui de bloc să  nu-l audă, așa cum îi auzea el pe ei. Au urmat apoi filmele hollywoodiene și serialele de televiziune, care, în butaforia atotprezentă a comunismului, deschideau o fereastră către lumea reală, aflată dincolo de cortina de fier. Larry Hagman, actorul care l-a interpretat pe J. R., eroul negativ al serialului Dallas, era cel mai apreciat și cunoscut american al deceniului 80 în România. 

Ceaușescu permisese difuzarea serialului tocmai pentru a arăta concetățenilor lui putregaiul societății exploatatoare capitaliste, nebănuind că acesta va avea un efect total opus, românii având, în general, o simpatie deosebită pentru pușlamalele simpatice, o admirație sinceră pentru descurcăreții care fentează legea, fie sărind pe deasupra ei, fie trecând pe sub ea. 

Comunismul amplificase la maximum ideea „descurcatului”, culmea, într-o societate eminamente paternalistă, în care statul avea pretenția că-i asigură cetățeanului totul: locul de muncă, locuința, educația, sănătatea și, mai ales, fericirea.

La scurt timp de la evenimentele din decembrie `89, evenimente cărora Iliescu se încăpățânează să le zică „revoluție”, ne-au vizitat și mult așteptații americani. Dar nu în carne și oase, pentru a ne aplica îmbrățișarea lor afectuoasă, ci prin imperiile lor economice, care vor în primul rând să-ți îmbrățișeze  portofelul personal apoi resursele țării tale. Coca Cola și toată suita lor de zemuri toxice și colorate, Mac Donald-ul, KFC-ul, Bechtel-ul, Chevron-ul, Microsoft-ul, băncile, societățile de asigurare, fondurile de investiții, FMI-ul, Banca Mondială, toate au venit să ne arate simpatia și chiar dragostea lor necondiționată pentru resursele și banii noștri. Și pentru că toate aceste investiții trebuiau apărate, a venit odată cu ele și armata lor, punându-i în linia întâi și pe militarii noștri, pe fronturile din Irak și Afganistan, România înregistrând, pe timp de pace, coșciuge înfășurate în tricolor, în care zăceau trupurile soldaților dispăruți în conflicte aflate departe de teritoriul țării. Dar, ce să-i facem?!, bucuria de a-i avea pe prietenii noștri americani alături de noi, bucuria de-a savura un super-ultra-mega nemaipomenit sandviș necomestibil și de-a gâlgâi pe esofag o zeamă colorată toxică, trebuiau toate plătite cu sânge de soldat român prin pustietățile asiatice.

După ce Putin a anexat Crimeea, făcând din această peninsulă portavionul nescufundabil al Mării Negre, iubirea americanilor pentru noi a crescut exponențial, venind la noi și-n carne și oase, așa cum îi așteptasem timp de decenii, dar nu oricum, ci îmbrăcați în uniforme militare, urmând ca țara noastră să facă parte din zona tampon dintre civilizație și barbarie, dintre democrație și totalitarism, dintre ateism și creștinism, dintre imperiul corporatist american și imperiul țarist visat de Petru cel Mare, pus în aplicare de urmașul său cu nume de putină masculină.

Dragostea noastră pentru americani este, ca orice sentiment, irațională și poate servi ca exemplu pentru afirmația „dragostea e oarbă”. Am putea adăuga și „șchioapă, ciungă și cocoșată”.

În ciuda tuturor acestor îmbrățișări mortale ale unchiului Sam, iubirea noastră pentru continentul botezat după navigatorul Vespucci a rămas neștirbită. Televiziunile difuzează în draci iluziile Hollywoodului, difuzoarele radiourilor zbârnâie pe ritmuri americănești, limbajul corporatiștilor este îmbâcsit cu americanisme, iar reclamele scrise, vorbite sau cântate conțin cuvinte sau chiar propoziții întregi în limba lui Mark Twain. Ok, limba evoluează, e un organism viu, chiar și eu am pus la începutul acestei fraze „ok”, în loc de „bine”, e mult mai comod, de multe ori, să folosești o expresie americană scurtă, decât să pierzi o jumătate de oră ca să explici pe limba noastră ceea ce vrei să spui.

Dacă ar fi numai problema limbii, ar fi „ok”, nu putem să vorbim în secolul XXI ca în Letopisețul Țării Moldovei al lui Neculce. Poate cea mai gravă problemă este nu „romgleza” care tinde să ia locul limbii române, ci mentalitatea și modelul cultural importat odată cu ea. Românii încep să uite valorile umane reale pe care le apreciam cu toții, chiar și în vremea tristei dictaturi, locul acestora fiind luat de DICTATURA ZEULUI BAN. Orice aspect al vieții este valorizat matematic în funcție de cantitatea de bani implicată. Omul a devenit un roboțel la banda rulantă a capitalismului corporatist și nu mai este apreciat decât după banii pe care el îi poate produce la această bandă rulantă, care pe zi ce trece își accelerează viteza și îl silește să țină pasul cu ea, la fel ca în celebrul film al lui Chaplin. Cei ce nu țin pasul cu accelerația acestei benzi rulante devin automat poveri ale sistemului și în cele din urmă considerați rebuturi umane, acei „homeless people”. Este de ajuns să cauți pe Youtube cuvintele puse înainte între ghilimele și vei avea mii de rezultate cu filme care arată adevărata față a democrației de peste ocean. 

Adevărul cel trist este că oricare dintre noi, trăind acum într-o prelungire „overseas” a Americii, poate ajunge într-o astfel de situație și nimănui nu-i va păsa de tine, așa cum mi-a zis chiar zilele trecute un fost coleg de școală, stabilit în urmă cu douăzeci de ani pe continentul american. „In this country, nobody cares about you!” a fost prima propoziție al cărei adevăr crud a trebuit să-l priceapă chiar la sosirea lui pe pământul făgăduinței, lucru confirmat apoi de un alt fost coleg, care, după ce trăise trei ani în America, și-a luat la propriu lumea-n cap și a plecat în țara de la antipozi, Noua Zeelandă, unde trăiește deja de șaisprezece ani și de unde nu vrea să mai plece.

Importul modelului economic și cultural este marea problemă a iubirii noastre profunde față de America. Și poate tocmai de aceea au apărut în ultima vreme în România, ca reacție de apărare împotriva acestui model existențial, tot felul de curente de gândire care vor să contracareze preluarea acestui model și să promoveze reîntoarcerea la valorile perene ale neamului, fie că este vorba despre valorizarea trecutului istoric îndepărtat, de punerea în lumină a costumului popular, de scoaterea în evidență a civilizației dacice sau de pelerinajele la mănăstiri.  Deși ne aflăm de facto într-o colonie a imperiului corporatist american, să sperăm că timpul va cerne încet, încet, adevăratele valori românești și că ele vor rămâne aici, în ciuda tăvălugului mondializării. Pentru asta va trebui să simțim mai des, chiar fără a declama în fiecare zi, că noi, românii, iubim România, așa cum e ea, mai mult decât „Ui Lav Ămerica!”

George Balaur, 28 februarie 2016, Mangalia