Despre vulgaritate, ca ”stare de spirit”

Zilele trecute am văzut pe internet opinia unei distinse doamne, cum că vulgaritatea ar fi ”o stare de spirit”.  Îmi permit să opun onorabilei doamne umila mea părere în această privință: cred că vulgaritatea este mai degrabă o lipsă a spiritului, o violență, o agresivitate primară, generată de creierul primitiv, reptilian, ca reacție la amenințări externe reale sau la frustrări interioare. 

Când cineva este vulgar, este, de fapt, agresiv, numai că această agresivitate pare că se atenuează oarecum, pentru că nu-l mai lovești pe adversar cu ceva fizic, ci cu sensul spuselor tale. Nu mai lovești cu pietre, lovești cu vorbe, dar să nu uităm că vorbele pot lăsa urme mult mai adânci și mult mai mult timp decât pietrele. 

Vulgaritatea o întâlnim în special pe stradă, la o anumită categorie socială, needucată, incapabilă să-și folosească partea cu circumvoluțiuni a creierului, din simplul motiv că aceasta nu există sau există într-o formă foarte precară. 

Vulgaritatea o mai întâlnim în bancuri și anecdote cu tentă sexuală,  în culturile civilizației creștine, ca formă de defulare, deoarece această religie a incriminat sexualitatea, aceasta fiind considerată păcat, greșeală, deși alte religii și culturi au celebrat-o și au venerat-o, ca sursă a vieții și a prosperității. La culturi necreștine, unde sexualitatea nu a fost considerată păcat, nu există anecdote cu tentă sexuală, cum ar fi cultura chineză sau, ca exemplu și mai plastic, cultura unui mic regat, aflat între China și India, Bhutan, unde se poate vedea pictat peste tot, chiar și în zilele noastre, afișat public, ca simbol al prosperității și al bunăstării, un penis în erecție.

În ceea ce privește vulgaritatea prezentă în piesele de teatru contemporane, iarăși n-o pot considera ”stare de spirit”, ci mai degrabă o momeală, o ”agățare” a spectatorului, având mai mult rol mercantil și nu cultural, știut fiind că vulgaritatea atrage mai mult public. Eu, personal, dacă merg la teatru, vreau să întâlnesc acolo idei deosebite, subiecte ce transcend realitatea imediată, care să mă facă să gândesc puțin mai mult la rosturile existenței și nu să mă coboare în vulgaritatea străzii de unde tocmai am venit și unde am auzit, trecând pe lângă un grup de fete, cum una dintre ele își ”băga” ceva, ce aparține în mod normal bărbatului.

Ca exemplu, ca să fiu și mai bine înțeles, pentru a face diferența între ”vulgaritate” și ”stare de spirit”, iată două modalități diferite de a răspunde în comentariile unui articol recent din presă.

La o recentă mărire de taxe și impozite a guvernului, unul poate scrie:

1) ”Iar ne măriți taxele?  Să ne beliți p—a!”, iar al doilea:

2) ”Îi rugăm pe domnii guvernanți, dacă tot măresc taxele și vor să ia și pielea de pe noi, pentru partea masculină a populației, cel puțin, ca să nu suferim prea tare, să înceapă din locul unde se jupoaie pielea cel mai ușor!”

Ambele variante spun același lucru, numai că într-una este ”vulgaritate” iar în cealaltă este ”stare de spirit”. Fiecare își alege varianta cu care rezonează mai mult.

Simbolul Yin-Yang într-un lighean cu două rățuște!

Am cumpărat anul trecut, în 2013, la insistențele Evelinei și Teodorei, din târgul duminical care se ține la Mangalia, doi boboci de rață, rățoi și rățușcă. 

Cum le-am adus acasă, fetele i-au pus într-un lighean cu apă și s-au bucurat toată ziua de bălăceala lor.

Acum, după un an, rățuștele de-atunci s-au făcut mari și sunt ajutoarele noastre bio în lupta cu melcii și limacșii din grădina de legume. Pentru că poza cu ligheanul ne este foarte dragă, am pus-o la profilul blogului, apoi am observat că poate fi interpretată foarte original și ca simbolul yin-yang, rățoiul fiind cel negru, rățușca cea galbenă, fiecare având și puțină culoare din celălalt.

Simbolul Yin - Yang cu rățuștele noastre drăgălașe.

Yoga-izvor de sănătate

A doua impresie puternică de ”deja entendu”, alături de ”sonata lunii” a fost când am auzit, tot la radio, în copilărie, pe la vârsta de 12 ani, cuvântul ”yoga”. Am fost puternic atras de subiectul discuției și m-a fascinat extraordinar ideea că omul își poate modela viața, prevenind bolile, având o existență senină, spirituală, chiar într-o lume agitată. Modul de alimentație, asanele practicate, exercițiile de respirație și de meditație, pot crește enorm gradul de conștiință al individului, putând evita astfel, pe parcursul vieții, multe din capcanele materialismului și ale consumismului capitalist. Fericirea e găsită în lucrurile esențiale, în simplitate și într-o atitudine relaxată a minții în momentele stresante ale vieții. 

Cartea aceasta a jucat un rol fundamental în viața mea. Am citit-o pe când eram în liceu, împrumutând-o de la cineva, când m-am și apucat să execut anumite asane. Curios este că am executat din prima încercare asana shirshasana, stând în cap, perfect, lucru care m-a mirat și pe mine.  Cred că, într-o viață anterioară, am avut de-a face cu disciplina yoga. Am practicat apoi în internat, la liceu, timp de vreo doi ani de zile, câteva asane, fiind un fel de ciudățenie în internat. Nu am găsit cartea, ca s-o cumpăr, deși îmi doream lucrul ăsta.

N. C. Tufoi - Yoga-izvor de sănătate, cartea care
mi-a schimbat fundamental viața în bine.

A doua oară când am întâlnit această carte a fost la vârsta de 32 de ani, la un coleg de muncă. L-am rugat să mi-o împrumute și am retrăit bucuria recitirii ei. La fel, fiind un tiraj foarte redus, n-am mai găsit-o pentru a o cumpăra.

Am găsit-o, în sfârșit, în 2012. E considerată, chiar de către specialiștii din India, una dintre cărțile cele mai bune despre hatha-yoga, mai ales că este ilustrată chiar cu imaginile autorului. M-a impresionat și povestea de viață a domnului N.C. Tufoi, suferințele prin care a trebuit să treacă și faptul că, printr-o tenacitate extraordinară, prin practica yoga a reușit să scape de o boală cumplită. Mă impresionează și modestia lui, fiind practic necunoscut în România. Dacă practica yoga s-ar introduce în școli și oamenii ar fi educați de mici copii să respecte o viață cumpătată, în simplitate și naturalețe, cheltuielile cu sănătatea ale societății ar fi reduse practic cu 90 %, am avea mai multă armonie între oameni, mai multă înțelegere și compasiune. Din păcate, această disciplină este aproape necunoscută în România, mulți crezând că este o religie, alții crezând c-ar fi o sectă religioasă. Cuvântul ”yoga”, înseamnă în sanscrită: a uni, unire, înjugare. Este interesant că seamănă cu cuvântul românesc ”jug” și cu cel englezesc ”yoke” (jug). Deci, practicile yoga au în vedere să dezvolte, să întărească şi să unească armonios structura psiho-fizică a individului, încadrându-i evoluţia în legile naturii, care guvernează energii subtile şi ritmuri armonioase. Omul, microcosmos, concentrează în el în stare de potenţă latentă, toate forţele părintelui său, natura, macrocosmosul.

Se găsește de vânzare pe internet, pe site-ul Okazii.ro sau pe librării online.

O puteți, de exemplu, cumpăra de aici.

O bijuterie a muzicii lăutărești!

Trăiesc printre noi oameni talentați, modești, cu simțul măsurii, care ne oferă mereu o parte din sufletul lor fără a cere nimic în schimb. Cântecul ăsta mă binedispune de fiecare dată când îl ascult. Este foarte iubit și de străini, chiar dacă nu-i înțeleg versurile.

Taraful ”Haiducii” din Clejani

Astăzi mi s-a pus o întrebare foarte ciudată!

Dacă unui ceas îi cad unul după altul, orarul, minutarul și secundarul, ce va indica după aceea ceasul: clipa de-acum sau eternitatea? Aștept răspunsul tău. Și, dacă ai timp, explică-mi și  mie, te rog, de ce ai ales una din variante sau nici una. Mulțumesc!

Comori ascunse-Jean Baptiste Krumpholtz

Căutând pe youtube muzică clasică și preclasică deosebită, am dat peste această nestemată pentru harpă și orchestră a lui Jean-Baptiste Krumpholtz.

Ombra Mai Fu - Georg Friedrich Handel

Dintre toate variantele posibile ale acestei lucrări muzicale, cea pentru violoncel și orgă mi se pare cea mai profundă. Am remarcat că ascultarea ei repetată, într-o perioadă stresantă, mă menține foarte calm, deoarece o ”fredonez” în gând și această vibrație, transmisă mai mult mental decât fizic, acționează exact acolo unde trebuie ca să stau detașat și să rezolv problema care apare fără să mă implic emoțional prea mult, emoția fiind acordată pe frecvența muzicii.

Back To Eden

Un om se întreabă ce-ar putea să facă să aibă și el o grădină roditoare. Răspunsul îl are printr-o revelație de o simplitate dezarmantă: nu trebuie să facă nimic, totul este deja făcut dinainte! Un film în care se vede că tot ceea ce a realizat omul în urma dezvoltării industriale, nu este altceva decât distrugerea planetei. Trebuie să ne oprim din nebunia asta până nu-i prea târziu și să revenim la simplitatea existenței paradisiace.

Mama mea, la 82 de ani, pe 17 februarie 2012, împreună cu ”copilașul” ei, motanul Rocky, Plopeni, jud. Constanța

O mamă bună, blândă, cu un simț al umorului deosebit, iubită de multă lume. Nu-mi aduc aminte să se fi certat vreodată cu cineva. La 83 de ani are tenul mai frumos decât multe femei cu mult mai tinere, e optimistă, și n-o găsim acasă aproape niciodată, când mergem în vizită. ”Păi e bine să nu mă găsiți acasă. Asta înseamnă că pot să merg. Trebuie să-mi fac kilometrajul zilnic, ca să nu ruginesc!”

Moment de...hai să-i zicem...fericire!

La întoarcerea din insula Thassos pe continent, un om-orchestră mi-a produs unul din acele rare momente când poți să spui că ești fericit. De câte ori îl revăd, îmi trezește puțin din acel sentiment.

Bivolul tati, coțofana Evelina și cățelul Teodora.

Videoclipul ăsta l-a făcut Ioana Huțuleac, cu telefonul mobil, la puțin timp de la mutarea noastră la casă, în 2007. Eu nu știam că suntem filmați și, când Ioana ni l-a trimis pe email, m-am bucurat foarte mult când l-am văzut.

Sonata lunii de Ludwig van Beethoven

Această bucată muzicală este una din preferatele mele și datorită unui lucru misterios legat de ea: când am auzit-o prima dată, am avut prima impresie de ”deja vu”, sau, mai bine zis în cazul ăsta, ”deja entendu”. Eram acasă, în casa părintească din satul Plopeni, județul Constanța și am auzit-o la radio, cred că aveam vreo 8-9 ani. Nu aveam nici un fel de educație privind muzica clasică, părinții mei fiind oameni simpli de la țară, tata cu 4 și mama cu 7 clase primare, universul lor muzical fiind programele cu muzică populară de la radio. Mi-a plăcut atât de mult, încât am luat hotărârea ca, atunci când voi fi mare, să o am întotdeauna la îndemână, înregistrată, ca să o pot asculta oricând, atunci când mi se face dor de ea. O am în mașină, pe telefon, pe CD, pe laptop. Sentimentul ce mi-l produce este unul de liniștire totală, de contopire cu întregul univers, de pace infinită și bucurie. Cuvintele nu pot descrie, de fapt, niciodată, sentimentele transmise de muzică.

Artistul și scorpia

Într-un frumos orășel, la malul sării, unde vara vin mulți turiști să admire sarea și să se bucure de culoarea ei, trăiește o fată pe nume Aiurica. Pentru că de mică s-a comportat ca o bunică arțăgoasă, copiii îi ziceau  Aiurica Ne-Bunica.

Aiurica Ne-Bunica, adică în sensul că nu este încă bunică, a nu se înțelege altceva, era o fată tare bună. Dar, ca toți oamenii buni din lumea asta, deși era frumoasă, talentată, modestă și plină de alte nenumărate calități, nu a avut noroc în viață. Totdeauna  altcineva i-a ocupat locul pe care ar fi trebuit să fie ea, fie că e vorba de Marilyn Monroe, de Malvina  Urșianu sau de Crucica Rodeanu.  Altcineva mai rea, mai agresivă, mai descurcăreață în viață decât ea, în lumea asta complicată și nemiloasă, i-a luat locul!

S-a născut într-o zi de vineri 13, într-un an a cărui combinație de cifre dă sigur ceva cu 13, în a 13-a lună a anului, în a 13-a zodie, zodia Scorpiei. Știu, nu există luna a 13-a, dar pentru  Aiurica Ne-Bunica ar trebui inventată luna asta, pentru că ea prea n-a avut noroc în viață. Când i s-a oferit odată ”al treișpelea salariu”, ea l-a refuzat, tocmai pe motivul ăsta, că lumea întreagă nu recunoștea că ea s-a născut în a treișpea lună a anului și în a treișpea zodie. A locuit multă vreme pe strada 13 Decembrie 1313, la numărul 13 și, când s-a mutat în altă casă, a vrut neapărat să nu mai aibă numărul 13, așa că a ales una cu numărul 26. N-a putut să stea mult nici aici, pentru că a văzut că vecina ei, care locuia la nr. 27, avea mult mai mult noroc decât ea. Abia după un an de zile și-a dat seama care era misterul: casa ei era de fapt la numărul ”de două ori 13”, adică de două ori mai rău ca-nainte!

Cea mai complicată relație a Aiuricăi e cea cu banii. Banii celorlalți, în special.  Banii sunt pentru ea un lucru de un mister de nepătruns. Sunt un fel de substanță invizibilă, inodoră, insipidă, incoloră, pe care numai alții reușesc s-o materializeze, numai ea nu! De aceea toată energia ei se concentrează în descifrarea modului în care ceilalți reușesc să materializeze această substanță aflată în altă dimensiune. Din această cauză, nu mai are timp să se concentreze și asupra asigurării existenței ei materiale. Așa că, singura mare ocupație importantă a ei este o continuă tragere de coadă a unei feline, foarte drăgălașă și afectuoasă, numită drăgăstos mâță. În restul timpului se îndeletnicește cu tăiatul frunzelor pentru a asigura masa unor patrupede care, ca să nu mai fie eutanasiate, au acceptat să treacă la o alimentație ”raw vegan”. Ea nu a înțeles un lucru simplu, acela că după bani nu trebuie să alergi, ci trebuie să-i îmblânzești, ca să vină ei la tine și să-ți mănânce din palmă. Și asta e ceva la fel de simplu: vezi ce vor oamenii și le dai ceea ce vor! Iar dacă nu vor tigăi, de exemplu, o pui pe Bahmiana Adrițanu să le povestească ce omletă bună face ea cu tigaia ei, și i-ai făcut să-și dorească și tigăi!

Cel mai mult îi place însă Aiuricăi să stea pe feisbuc. Dacă futurologii lansau acum cinci decenii conceptul de ”sat global”, referindu-se la era informațională ce avea să urmeze, Aiurica extinde conceptul la ”mahalaua globală”, ea fiind cel mai bun exemplu cum orice țață care învață să apese pe butoanele unei tastaturi, se poate conecta la bârfa mondială, putând bălăcări fără milă pe oricine-i iese-n calea reală sau virtuală, același lucru fiind valabil și pentru artistul-erou cu care-mparte casa și destinul, aflat la ordinele ei. În fiecare bit de informație emis de ea în rețeaua globală, este o mică viperă, al cărei venin țâșnește prin monitorul computerului destinatarului, direct în inima acestuia. Veninul este produs în cantități apreciabile de o glandă aflată în cutia ei craniană, în locul în care, în mod normal, ar fi trebuit să fie localizat creierul.

Când, în sfârșit, norocul a poposit și pe strada ei, câștigând la loterie, după ani de zile de încercări, suma de 150.240.330 lei, a venit cineva de la A.C.S.O.M. (asociația pentru combaterea  superstițiilor, obscurantismului și misticismului) și i-a explicat că asta e lucrarea diavolului deoarece, dacă grupezi suma în cifre de câte trei, îți iese 666, numărul necuratului. Scuipându-și  în sân și bătând în lemn, Aiurica le-a dat toată suma de bani, ca să nu-i ia Sarsailă  mințile. Mai bine săracă și curată, spălată, uscată, apretată și călcată!

Frumusețea ei are ceva misterios, straniu, angelic, nepământesc, pare că nici nu este din această lume grosieră, în care noi, ceilalți, mâncăm, transpirăm, ne scoatem cleiul din ureche cu bețișorul de vată, scamele din buric cu arătătorul și degetul mare, carnea dintre dinți cu scobitoarea sau, mă rog, cu ața dentară, sau folosim șervețel și hârtie igienică, pentru extremitățile tubului nostru digestiv. Cu greu ți-ai putea-o închipui pe Aiurica să aibă, așa, ca noi, mațe care să-i ghiorțăie atunci când i-e foame. Ea pare că nici nu are trup, e aproape străveziu, așa de diafan este! Când merge, pare că plutește pe o pernă magnetică, ca trenul ”MAGLEV”, atât de delicată și de grațioasă îi este călcătura. Ai putea să spui că e un fel de abur, un fel de spirit semitransparent; dacă privești cu insistență, vei observa că în special în zona capului, chiar așa și este, pur și simplu se poate vedea prin el, așa de gol e pe dinăuntru! 

Cel mai mult și-a dorit să ajungă actriță, pentru că știe că are dicție, e frumoasă, are corp bine proporționat, dar, de câte ori a dat examen la Institutul de artă teatrală și cinematografică, examinatorii i-au spus să găsească și niște bigudiuri pentru crearea de circumvoluțiuni pe creier, nu numai în păr.

Când a trebuit să plece la Hollywood, la decolare comandantul aeronavei a trebuit să oprească  brusc ditamai hardughia metalică înaripată, pentru că Aiurica a văzut pe hublou o pisică neagră care le-a tăiat calea.  Uite-așa s-a-ntâmplat de omenirea a avut parte de Marilyn Monroe și nu de ea, că ea nu s-ar fi sinucis, ea ar fi trăit și-acum, ca să se bucure lumea masculină a planetei de feminitatea ei, și să moară de ciudă lumea feminină a planetei, din cauza succesului ei!

Universul ei interior e populat cu o înghesuială cumplită de entități malefice: numărul 13 în toate combinațiile posibile, cel al diavolului (nici nu-l mai scriu, că mi se zbârlește părul pe șira spinării), vârcolaci, conspiratori planetari, masoni, pisici negre deghizate în veverițe portocalii, toate numai să-i facă ei rău! Lumea îi mai spune: ”Gândește, dragă, și tu, mai pozitiv!”  Cum să gândească pozitiv, când toate aceste creaturi fantasmagorice îi ocupă tot timpul mintea!? În ultima vreme are niște coșmaruri îngrozitoare: tot visează un balaur uriaș, cu barbă, care omoară calul lui Sfântu Gheorghe și-l face gulaș la ceaun, pe care i-l oferă apoi lui Sfântu Gheorghe, care este înțolit ca Burebista și care cântă la chitară cântece patriotice! Ce să-nțeleagă ea din asta?!

Este și o mare gospodină dar, de câte ori se apucă să facă salată boeuf, planeta Pământ își schimbă brusc sensul de rotație, numai așa, în ciudă, ca să i se taie ei maioneza!

Cel mai mult îi place Aiuricăi să joace în societate rolul de femeie cultă, educată, deși în particular, între noi vorbind, acuma, așa, șșșșșt, că nu ne vede și nu ne-aude nimeni, este de o vulgaritate dezgustătoare, câh!

Pentru că ”lumea e o scenă iar noi suntem actorii ei”, așa cum zicea nenea Uiliam Șecspir, îi mai place rolul de protestatară. Având o dicție potrivită de minune pentru declamațiile din tragediile antice, îi place să se admire privind filmulețele făcute după demonstrațiile la care participă și la care ține discursuri înflăcărate, electrizând mulțimile. Dacă n-a reușit până acuma să joace în operele lui Eschil, Euripide sau Sofocle, măcar în tragediile poporului român să joace și ea. 
Ea protestează împotriva a orice și a oricui: împotriva vânării mistreților la Balc, împotriva marțienilor care vor să invadeze Pământul, împotriva pământenilor care vor să colonizeze planeta Marte, împotriva braconierilor care ucid elefanți în Congo, împotriva mâncătorilor de aripioare de rechin din China, împotriva uciderii taurilor în Spania, împotriva avorturilor la gândacii de Colorado și a răcirii covrigilor din cozile maidanezilor, împotriva colegilor cu care demonstrează și, culmea protestelor, chiar împotriva ei înseși! De multe ori, vorbind cu ceilalți, repetă obsedant: ”Am dreptate sau sunt eu nebună?!”, ”Înseamnă că sunt eu nebună, atunci, nu!?”. Sunt fraze pe care le rostește zilnic, interlocutorii ei neștiind ce să-i răspundă, nefiind psihiatri de meserie! 
La ultimul protest la care a participat, cel pentru eutanasierea politicienilor, a avut un succes fenomenal, oamenii venind cu zecile de mii la chemarea ei, nenumărați protestatari oferindu-se ca hingheri  voluntari. 

Și la regie se pricepe Aiurica.  Piesa ei de rezistență în privința asta este propria ei viață,  reușind cu mare abilitate să păcălească lumea în așa hal încât delincvența e metamorfozată în eroism, și infracțiunea în vitejie. Ea nu poate să accepte realitatea crudă că stă în casă cu un om agresiv, impulsiv, care nu știe să facă mai nimic și  în loc de bani aduce acasă procese-verbale de amenzi, și-atunci se refugiază într-o lume iluzorie, în care el devine eroul ei iubit și adulat, urmașul vitejilor daci, chiar și atunci când înjură un sat întreg și este amendat pentru tulburarea liniștii publice. El s-a dus acolo să le trezească conștiința patriotică și numai cu înjurături se poate face lucrul ăsta. Pentru asta trebuie adorat. Oricare altcineva dacă ar face asta ar fi considerat delincvent. El nu-el este Eroul cu E mare, în viața lor, regizată de Aiurica.

Îi mai place Aiuricăi să joace rolul de ființă imposibilă în piesa  ”Artistul și scorpia”. Asta e o piesă secretă, scrisă în colaborare cu artistul cu care locuiește de ceva vreme, Tabriel  Gora. Fac repetiții la piesa asta de când stau împreună. În fiecare zi. Nu se știe dacă piesa asta va vedea vreodată lumina rampei, pentru că repetițiile vor dura atâta timp cât va rezista marele artist la aceste repetiții, având în vedere că piesa a mai fost repetată, în secret, și de alții, înaintea lui, până s-au săturat și-au zis:”Gata, nu mai pot!”.

Fiind o diferență de 20 de ani între ei, pentru ca acest lucru să nu se observe și să-l bârfească prietenii  că s-a-nsurat c-o babă, l-a-mbrobodit  să-și lase barbă, să facă pe eroul, pe Burebista, pe Decebalus per Scorilo,  pe Dromichete,  pe Che Guevara, pe Mihai Viteazu, pe protestatarul de serviciu al urbei.  ”Și cu barbă mai semeni și tu, cât de cât, a intelectual, că cu ce scoți pe gură, și cu ce scrii pe net, numai intelectual nu te poți numi!”, îi zice ea. Și el a pus botu, saracu, negândindu-se prea mult, rolul cutiei lui craniene fiind mai mult acela de a nu-i ploua direct în gât. Tot timpul când se află în societate, îl face atent ca nu cumva să deschidă gura și să scape iarăși sunetele specifice primatelor, pe care le scoate de obicei. ”Eu mă exprim prin arta mea, cuvintele mele ies prin vârful pensulei!”- l-a învățat ea să zică, după care tace și restul conversației îl duce ea mai departe, în timp ce el rămâne într-o poziție meditativă, cu ochii-n zarea-ndepărtată, cufundat în măruntaiele și profunzimea creației următoarei pânze, care va semăna leit cu cea dinainte. 

Ultima dată când a pictat o sirenă, Aiurica i-a servit ca model. A dezbrăcat-o în pielea goală, i-a lipit picioarele și i le-a înfășurat cu scoci, apoi i le-a acoperit cu jumătatea din spate a unui crap de 10 kilograme, luat pe datorie de la pescărie, și a pus-o să stea cocoșată două zile într-o cadă cu apă rece-ca să nu se strice peștele-atât cât a stat el în transă, pentru ca mâna lui creatoare să desăvârșească opera. Când a ieșit el din transă, Aiurica contractase o durere cumplită la coloană și-i clănțăneau dinții de frig ca pantofii lui Fred Astaire când dansa step, dar a suportat cu vitejie tot acest chin pentru că știe că arta cere sacrificii. Neputând să vândă apoi sirena pictată, a trebuit s-o dea la pescărie, în schimbul crapului luat pe datorie. Acum chipul Aiuricăi privește de pe perete cumpărătorii care intră-n pescărie, iar coada ei de pește din tablou pare că se zbate singură, cerând să ajungă înapoi, în locul din vitrina cu gheață, de unde a fost luată.

Cel mai bun proiector!

Când nu repetă la piesa ”Artistul și scorpia”, marele artist se relaxează trecând într-un univers paralel, interior, unde intră într-un fel de transă hipnotico-artistică, iar mâna lui, ghidată de muzele din lumea pură a artelor, începe să picteze singură cai, draci, zimbri, sirene și alte minunății de care se miră mai întâi el, când iese din transă, apoi tot mapamondul.  Are atâtea  comenzi pe internet, de nu le mai face față! Și pentru că nu le poate face față, ca să-i mulțumească pe toți, mai bine nu le mai onorează, pentru că pe el oricum nu-l interesează banii, el pictează de plăcere; numai Aiurica-l ceartă mereu că cere prea puțin pentru arta lui, ținând cont de câte trebuie să îndure ea, săraca, pentru această artă. 

El este un artist total, face orice: cântă, recită, dansează, pictează, sculptează. E un adevărat spirit renascentist, un fel de Rafael, Michelangelo și Da Vinci, luați la un loc! De aceea s-a autointitulat simplu, artist, ca să le cuprindă pe toate. Dar în ultima vreme, văzând că se uită lumea la ei pe stradă cam ciudat, în urma apariției unei opere satirice, care are audiență mondială, și-a scos titlul de artist din numele lui de pe feisbuc.

În teatru îi place cel mai mult rolul de bădăran. Dacă s-ar fi născut în zilele noastre, Carlo Goldoni ar fi scris piesa ”Bădăranul”, la singular, special pentru el. Îl joacă atât de bine, că zici că chiar este! Numai la arta conversației stă mai prost. În afară de vocabularul de onomatopee al cimpanzeilor în călduri, mai are în portofoliu  o gamă de vulgarități, pe care le etalează, totuși, cu destulă generozitate la demonstrații, la băut cu prietenii sau la căminul cultural din satul Negrești. El știe că lui i se permite orice, pentru că e artist. Dacă-l întrebi: ”Ce s-a-ntâmplat, de ce ai avut ieșirea aia nervoasă?”, el îți răspunde cu o nonșalanță dezarmantă: ”Ei, sunt artist, așa fac artiștii!” Și lumea a înțeles: ”așa e el, n-ai ce să-i faci, e artist!”  Norocul  lui că a găsit-o pe Aiurica Ne- Bunica, care, fiind mai mare cu douăzeci de ani decât el, are pentru el o dragoste aproape fraternă , maternă, ”bunicoternă”, așa de protectoare și de grijulie este cu el. Lui nu-i pasă că lumea mai zice despre el că s-a-ncurcat  c-o babă isterică. 
El e mulțumit că are cine să-l iubească, așa artist polivalent cum e, și nu-i iese din cuvânt!  Între patru pereți, unde nu-i vede nimeni, se alintă reciproc cu ”bunicuțo!” și ”nepoțelu lu mamaie!”  Amândoi sunt mulțumiți: ea își satisface nevoia de dominație, el pe cea de protecție maternă și ”bunicoternă”. Toată lumea care-i cunoaște, din orășelul de la malul sării, îi admiră pentru iubirea lor interesantă, sinceră și dezinteresată, care sfidează obișnuitul, și toți așteaptă  ca marele artist să se sature de repetițiile la piesa ”Artistul și scorpia” și s-o pună în scenă, s-o vadă toți și s-o aplaude la scenă deschisă.

                                         Precizare

Acesta este un pamflet.Toate personajele și situațiile sunt imaginare, orice asemănare cu persoane și situații   din viața reală fiind absolut întâmplătoare.

Dacă ți-am descrețit fruntea măcar o secundă, trimite-l și celor dragi ție, și-n felul ăsta o ajutăm și pe Aiurica Ne-Bunica să ajungă vedetă mondială, așa cum și-a dorit toată viața. 

Copyright: Acest text este proprietate intelectuală a lui Gheorghe V. Balaur, Str. Transilvaniei, nr.27, 905500 Mangalia, jud. Constanța, România, Contact: george.balaur@gmail.com. Copierea acestui text și folosirea lui sub orice formă în scopuri comerciale, fără respectarea legislației privind dreptul de proprietate intelectuală, atrage după sine sancțiunile corespunzătoare.

My Silent Cry - Beautiful violin music