De ce-l venerăm pe Arsenie Boca?

Avertisment: habotnicii religioși sau cei care cred că umorul nu poate fi amestecat cu religia, sunt rugați să se oprească din citit aici!

Puțini sunt cei care să nu fi auzit de părintele Arsenie Boca. Numele lui apare în conștiința românilor ca un model de trăire creștină autentică, de virtute, de sacrificiu și dăruire continuă a vieții, pentru  a sluji creația lui Dumnezeu, sub toate formele sale. Cei ce l-au cunoscut personal au venit de-a lungul timpului cu mărturii despre viața lui sfântă, dedicată aproapelui și săvârșirii binelui universal. Într-un film, pe care l-am văzut pe internet acum câțiva ani, m-a impresionat profund experiența spirituală a unui om, cu o vastă cultură generală, cititor al marilor filozofi ai lumii, ateu convins, care lua în derâdere credința oamenilor în Dumnezeu și pelerinajele la mormântul lui Arsenie Boca. Mergând și el, apoi, în vizită la mormântul de la mănăstirea Prislop, împreună cu un prieten, după ce au stat în rând cu pelerinii pentru a ajunge la crucea de lemn de la căpătâiul sfântului, în momentul în care au ajuns în apropierea mormântului, o emoție puternică i-a cuprins, și, uitându-se unul către celălalt, amândoi erau cu ochii în lacrimi, iar toată necredința lui a dispărut în acea clipă magică. La scurt timp, a părăsit viața laică și s-a călugărit. De atunci, am avut și eu, mereu, undeva, în gând, dorința de a ajunge la mormântul părintelui Arsenie Boca, pentru a încerca să înțeleg experiența acelui om, ateu convins, care a trecut într-o clipă de la necredință la credință profundă, și apoi la viața monahală. Pentru că, chiar dacă nu sunt ateu convins, am avut, și încă am, o urmă de îndoială în privința existenței divine. Îmi imaginez Universul mai degrabă ca pe un vast câmp de experiențe științifice, în care și noi, umila specie „homo sapiens”, deși ne credem buricul creației, suntem niște minuscule bacterii, aflate în permanență sub lupa unei alte civilizații, cu mult mai avansată tehnologic decât noi.

Arsenie Boca și mănăstirea Prislop, locul unde se află mormântul
care atrage anual sute de mii de pelerini.
Foto:a1.ro

Când am primit pe telefonul mobil mesajul publicitar al părintelui Boloagă, referitor la pelerinajul la Cazanele Dunării, n-am stat o clipă pe gânduri și am făcut imediat plata integrală, pentru a mă înscrie și pe mine pe listele pelerinilor. Experiența din Grecia, din iunie 2017, a fost una pozitivă, pe toate planurile și, pentru că pe traseul excursiei spirituale de anul ăsta erau incluse mai multe obiective, pe care nu avusesem ocazia să le vizitez până acum, am luat decizia fără prea multe ezitări. Să vezi în același pelerinaj Mănăstirea Prislop cu mormântul părintelui Arsenie Boca, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Situl arheologic de la Sarmisegetuza Regia, Chipul lui Decebal de pe malul stâng al Dunării, plus complexul sculptural al lui Brâncuși, de la Târgu-Jiu, mi s-a părut o ofertă de nerefuzat. 

Pentru că eram un pelerin fără pereche,  în sensul că nu eram însoțit nici de nevastă, nici de altă rudă sau prieten, l-am rugat pe părintele-ghid să-mi găsească, pe cât posibil, o persoană compatibilă cu mine, cu care să împart camera de hotel pe parcursul celor patru nopți de cazare. Nespecificându-i sexul persoanei respective, trăgeam nădejde că părintele mă va pune în cameră cu o domnișoară sau o doamnă cu ochi umezi, de căprioară speriată, care să mă soarbă din ochi atunci când se uită la mine, după modelul familiei tradiționale promovate de domnul Dragnea, care, în plus, să fie pasionată de literatură ezoterică, de yoga, eventual chiar de tantra-yoga, sau, a doua variantă de cazare, în cel mai rău caz, să mă pună în cameră cu cel puțin cinci doamne divorțate, după modelul familiei tradiționale al altui personaj politic cunoscut al zilelor noastre, domnul Tăriceanu. Asta, așa, că tot s-a vorbit, în ultimele luni, și încă se vorbește, cu mare pasiune, despre familia tradițională.

Când am urcat în autocar, la Mangalia, am avut plăcuta surpriză să văd că-i am colegi de pelerinaj pe Emil Hanganu, fost coleg în primul an de institut, împreună cu soția lui, cu care am depănat pe parcursul excursiei multe amintiri comune și care m-a făcut să râd copios spre finalul călătoriei noastre spirituale. Mai puțin pe părintele ghid, după câte mi-am dat seama ulterior. O să vedeți mai spre final de ce.

Când s-a urcat în autocar și părintele-ghid, la Medgidia, mi-a spus că e posibil, totuși, să stau singur în cameră, pentru că un domn din Mangalia nu se prezentase la timp, în locul de unde trebuia să-l ia autocarul și, în felul ăsta, patul în care ar fi trebuit să doarmă el, va fi gol pe parcursul excursiei, pentru că deja a fost rezervat, în avans. Mi-am zis în gând că e un semn bun, că mă voi putea odihni deplin pe parcursul celor patru nopți de călătorie. Mai târziu, seara, la repartizarea pe camere, la recepție,  aveam să constat că speranțele mele fuseseră în zadar și că Cel de Sus, ajutat puțin și de  părintele-ghid, avea alte planuri cu mine, pentru a contribui la evoluția mea spirituală în acest pelerinaj.

Componența acestor pelerinaje este preponderent feminină. Din 59 de persoane, atât cât era totalul  în excursia noastră, erau doar 7-8 cupluri soț-soție, din câte mi-aduc aminte, două mame, fiecare cu fiul ei matur, plus eu, pelerinul fără pereche! Cel puțin, așa credeam eu, că voi rămâne până la sfârșit...fără pereche!

După obișnuitele rugăciuni, pentru a avea o călătorie binecuvântată, și după ungerea cu mir făcută de părintele ghid, acesta a ținut o scurtă conferință spirituală, apoi ne-a pus de pe Youtube, pe telefonul mobil, prin stația de amplificare a autocarului, o predică despre muncă, în care un preot foarte hazos ne explica, cu statistici și poante foarte haioase, cum Dorel, personajul principal al reclamelor ultimilor ani, intrat deja în legenda urbană ca prototipul muncitorului care începe o lucrare bine și o termină prost, sau nu o termină niciodată, este muncitorul cu cel mai slab randament din toate economiile europene. Dorel muncește cele mai multe ore, dar este cel mai ineficient. Sparge cu târnăcopul rețeaua electrică atunci când trebuie să sape un șanț de canalizare, surpă peretele atunci când trebuie să înlocuiască un cablu electric, și-ți dărâmă toată casa, atunci când trebuie să-ți înlocuiască trei țigle pe acoperiș! Folosește drujba pentru a tăia lemne, însă fără să-i pornească motorul, și e văzut pe toate șantierele cum doarme, după masa de prânz, alături de sticla de bere, până către seară!

Oamenii din autocar se amuză, recunosc în predica glumeață multe din realitățile vieții de zi cu zi și încep apoi comentariile, pe voce mai scăzută sau mai ridicată, asupra celor spuse la difuzoarele autocarului! Mă gândesc apoi că preotul acela nu are dreptul să analizeze eficiența muncitorului român, pentru că el nu muncește, el doar vorbește și le ia banii. La fel ca politicienii. Care promit  fericirea din patru în patru ani, mințind cu nerușinare că vor face aia și aia. Mai mult decât atât, ei nu sunt trași la răspundere pentru că nu-și îndeplinesc promisiunile. Preoții, în schimb, nu-ți promit fericirea aici, pe lumea asta, ci într-o lume ipotetică, iluzorie, paradisiacă. Cu condiția să respecți anumite condiții de moralitate. Apoi mă gândesc că Biserica Ortodoxă Română este cea mai eficientă entitate economică din țară, așa că are toate motivele să critice ineficiența economiei românești, în ansamblul ei.

Fiind așezat pe primul scaun, chiar lângă părintele-ghid Emilian, încerc să leg o conversație cu el, pe tema muncii,  dar , trăgând cu coada ochiului, văd că ține ochii închiși, dormind pur și simplu pe scaun! Oboseala ultimelor călătorii își spune cuvântul: chiar în noaptea dinainte, pe 31 august 2018, se întorsese dintr-un alt pelerinaj,  de la Sulina, și nu apucase să se odihnească suficient, că trebuise să plece din nou în cel de astăzi! Nu e deloc ușor să fii și preot, și ghid, și administrator al societății care organizează excursiile spirituale, toate în același timp, în „biserica umblătoare pe patru roți”! Credeți-mă, am stat cinci zile alături de el și am văzut că este foarte multă muncă de organizare: telefoane date viitorilor pelerini, discuții privind cuplarea pelerinilor pe camere, telefoane date restaurantelor pentru a programa cât mai bine masa călătorilor, discuții cu șoferul privind traseul și locurile de parcare. Dacă pentru comunicarea cu Dumnezeu, părintele folosește rugăciunea și gândul cel bun, pentru a vorbi cu păcătoșii pământeni ce contribuie la reușita pelerinajelor, folosește tehnica modernă a telefoniei mobile și a internetului, scaunul din autocar ținându-i loc și de amvon, dar și de birou de lucru!

Părintele-ghid Emilian Boloagă, organizatorul pelerinajului.
 Foto: George Balaur

Primul popas l-am făcut la Mănăstirea Caraiman din Bușteni. Drumul până la poarta mănăstirii este foarte dificil, cu serpentine foarte strânse, solicitându-l la maximum pe șoferul nostru, supranumit Jimmy cel Mic. Peisajul ce se deschide privirii din locul mănăstirii este superb și, fiind norocoși că am prins și o vreme cu cer senin, am folosit la maximum telefoanele mobile pentru a rămâne cu amintirea clipei și a locului. Pur și simplu nu mă mai puteam dezlipi de locul acela, atât de frumos era! La final am descoperit, însă, și motivul principal al neputinței dezlipirii mele: călcasem în unicul cocoloș de gumă de mestecat  din curtea mănăstirii, scuipat de cineva care, în mod  sigur, e mândru că e român și că țara lui e cea mai frumoasă din lume! Și că, bineînțeles, țara asta frumoasă merită aprecierea noastră aruncând cât mai multe gunoaie pe cuprinsul ei! Pentru că mă sâcâia teribil faptul că la fiecare pas trebuia să trag de picior pentru a mi-l dezlipi de sol, a trebuit să-mi scot pantoful și să râcâi de pe talpa lui cocoloșul de gumă, prilej cu care am făcut și o poză , spre mirarea unor doamne, aflate în apropierea mea, care se uitau cu multă curiozitate, nepricepând ce am văzut eu așa interesant în cocoloșul buclucaș, încât să merite efortul de a-i face o poză. Mai târziu, când au văzut postarea mea de pe Facebook, și-au dat seama de ce .

Pe autostrada București Ploiești. Am avut loc chiar lângă părintele Emilian,
primul loc din față, pe partea dreaptă a autocarului.

Mănăstirea Caraiman. În spate se vede vârful Caraiman.

Curtea mănăstirii Caraiman.

Eu, având pe fundal Crucea
de pe Caraiman.

Curtea mănăstirii Caraiman.

Curtea mănăstirii Caraiman din Bușteni.

Chiliile mănăstirii Caraiman.

Al doilea popas l-am făcut la mănăstirea Șinca Veche, de fapt un schit de maici, foarte frumos, cu o amenajare deosebită a împrejurimilor și a scărilor de acces. Materialul de bază este un pietriș alb, mărginit de borduri de scânduri. Locul este deosebit de intim și de frumos, ca peisaj, iar istoria lui e încărcată de multe povestiri legate de apariții misterioase, vindecări miraculoase și alte fenomene, inexplicabile științific. Micuțul magazin de obiecte bisericești, sub formă de dom, aflat undeva în apropiere, construit aproape subteran, mi s-a părut foarte interesant. Nu am avut însă voie să-l fotografiez din interior, așa că m-am conformat dorinței locului.

În drum spre schitul Șinca Veche. În această intersecție, am virat la
stânga. În față se vede cetatea Râșnov.

Curtea schitului Șinca Veche.

O salcie plângătoare în curtea schitului.

Schitul este mic dar foarte cochet aranjat. Florile sunt peste tot.

Pavajul este din pietriș alb, iar bordurile din scânduri impregnate cu
ulei ars, pentru a rezista la umiditate.

Clopotele schitului.

Treptele de coborâre spre un loc al schitului.

O alee ce coboară de la schit spre un
alt obiectiv al locului.

Deschiderea spre cer a peșterii, locul unde oamenii spun că
experimentează viziuni și sentimente deosebite.

Ultimul loc de oprire a fost la mănăstirea Brâncoveanu, din Sâmbăta de Sus, județul Brașov. Complexul mănăstirii este impresionant ca dimensiuni și ca arhitectură, iar atmosfera este una de liniște, de studiu, de spiritualitate. Este un loc în care nu-ți vine să vorbești altfel decât în șoaptă.  Ctitorie a lui Brâncoveanu, complexul monahal, în care este inclusă și Academia Sâmbăta,  în interiorul căreia am fost cazați, este o oază de spiritualitate românească autentică. Dacă vrei să te retragi din agitata lume a orașului, din zgomotul claxoanelor, al înjurăturilor din trafic, al forfotei materialiste, în care a intrat societatea noastră, e bine să vii aici câteva zile, să renunți la televizor, la radio și la orice altă sursă de informație contemporană, și să te cufunzi în lumea cărților. Te vei întoarce, în mod sigur, alt om, și vei putea să-ți duci mai departe crucea, în mijlocul oamenilor nervoși, cu mai multă voință și mai multă credință că vei reuși în ceea ce faci. Astfel de locuri au darul să-ți încarce bateriile, la propriu, echilibrându-te energetic pentru o lungă perioadă de timp. Din tot traseul excursiei spirituale, Sâmbăta de Sus este locul în care recunosc că aș fi dorit să stau mai mult  timp și este locul în care m-aș întoarce cu bucurie, oricând, pentru o ședere mai îndelungată.

========================================================================

„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” E una din învățăturile creștine, care, dacă ar fi aplicată de toți pământenii, n-ar mai fi nevoie de nici o lege, de procurori, de avocați, de judecători, de tribunale, de poliție sau chiar de politicieni! În noaptea asta, de 1 spre 2 septembrie 2018, aproapele meu este Marius, un bărbat de 43 de ani, care a venit în pelerinaj împreună cu mama lui. Am fost cazați împreună în camera 108, de la etajul întâi al hotelului Academiei „Sâmbăta”, pentru că domnul de la recepție nu a fost de acord ca el să doarmă în aceeași cameră cu mama lui. Probabil că regulile ar fi permis numai în situația în care ar fi fost soț și soție.  Deși mi se dăduse speranța că ar fi posibil să dorm singur în cameră, iată că Dumnezeu, prin intermediul pixului din mâna părintelui Emilian, m-a repartizat în cameră cu Marius, care va fi „aproapele meu” pe parcursul celor cinci zile de pelerinaj.

Un adevărat complot de dimensiuni cosmice, organizat pentru a-mi ridica nivelul spiritual de-a lungul celor patru nopți din călătorie, deoarece Marius, pe timpul nopții, sforăie. Dar, ce să fac, în noaptea asta Marius este aproapele meu. Ne desparte doar noptiera dintre cele două paturi. Marius va compune, pe timpul nopții, nocturne sforăitoare.  Criticul muzical, care trebuie să-și dea cu părerea asupra a ceea ce compune, sunt eu.  Deși mi-a lăsat un avans de o jumătate de oră, ca să adorm eu întâi, pentru a nu-i mai auzi sforăitul, Marius a furat startul și a adormit el întâi, lăsându-mă pe mine cu ochii pironiți în întunericul nopții și făcându-mă să-mi pun nenumărate întrebări existențiale:

1. De ce Noe a luat pe arcă, la potop, țânțari, muște, păduchi, limbrici, oxiuri și alte gângănii sâcâitoare?;
2. Dumnezeu este de sex masculin sau feminin, sau și-și?;
3. De ce a îngăduit Dumnezeu să existe Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao Tze Dun și toți dictatorii lumii?;
4. De ce a permis Dumnezeu inventarea bombei atomice, dacă iubește așa de mult oamenii?;
5. Dacă ne-a făcut după chipul și asemănarea lui, oare Dumnezeu sforăie, ca Marius?

Tot încercând să-mi răspund în bezna nopții la aceste întrebări, pe fondul sforăiturilor , aud un bâzâit ascuțit și simt un țânțar cum îmi dă târcoale. Geamul lăsat ușor întredeschis pe timpul nopții nu avea plasă  împotriva insectelor și un locuitor al heleșteului din apropiere simțise miros de sânge proaspăt și venise să cerceteze zona. Mă pleznesc cu mâna peste față și peste frunte, pe întuneric, în încercarea de a omorî minuscula creatură a lui Dumnezeu, pe care Noe o salvase de la înec, apoi, brusc, îmi vine ideea să-l las să mă muște. Poate că nu e țânțar! Poate că este o muscă „țețe” și, după mușcătura ei, reușesc să prind măcar o săptămână de somn!  Timpul trece lent, în smoala nopții, încercând să mă desprind de lumea reală și să trec în lumea viselor.  Nimic! Fusese țânțar și-l omorâsem! Am comis încă o crimă și încă un păcat în trecătoarea mea viață pământească! Încerc să-mi pun muzică clasică, relaxantă, la căști. Nici un rezultat, sforăiturile se aud și prin ebonita căștilor, amestecându-se cu muzica. Pe la cinci și jumătate dimineața, mă gândesc să-l înregistrez pe Marius și să-i pun și lui „melodiile” compuse de el pe timpul nopții. Pornesc recorderul de pe telefon și-l pun pe noptiera dintre paturi, timp de un minut și ceva. Dimineață am să-i arăt și lui ce am ascultat eu toată noaptea. După înregistrare, intrând pe Facebook, am văzut că nepoata mea, Valentina, era online. Îi trimit înregistrarea nocturnelor sforăitoare, întrebând-o ce părere are. Mi-a spus că trebuie să-mi ridic meditațiile la un nivel superior, prin ignorarea tuturor zgomotelor din jur. Îi dau dreptate: trebuie ca, în viață, să învățăm ca orice necaz să-l folosim pentru progresul nostru spiritual. Ceea ce nu te doboară, te întărește! După ce Marius s-a trezit și s-a dus la baie, am pus pe „repeat one track”, pe telefon, „Sonata lunii” a lui Beethoven, stând întins pe pat, vreme de vreo trei sferturi de oră, timp în care am reușit să ațipesc câteva minute. Pentru cine vrea s-o încerce, în timpul insomniilor sau în timpul relaxărilor de yoga, o pun mai jos. Pentru mine are efect calmant și relaxant, ori de câte ori o ascult.

Așadar, complotul intergalactic pus la punct prin cooperarea lui Dumnezeu și a părintelui Emilian Boloagă, pentru evoluția sufletului meu, dăduse roade: am rezistat eroic toată noaptea, ridicându-mi nivelul spiritual și iubindu-l pe aproapele meu Marius, cu tot cu sforăiturile lui!

A doua zi, când m-a întrebat cum am dormit, i-am spus că am reușit să dorm ceva timp, dar că nu-i nici o problemă, o să mai recuperez peste zi, în autocar. Nu voiam să aibă sentimentul vinovăției că nu am reușit eu să dorm din cauza lui.
Marius e un băiat de nota zece, cu foarte mult bun simț. A absolvit medicina stomatologică și a lucrat ceva timp în Anglia, pentru a-și strânge bani pentru deschiderea propriului cabinet dentar. Pot să spun că m-am înțeles cu el foarte bine pe timpul zilei, discutând orice problemă de organizare a spațiului comun al camerei și chiar multe chestiuni de ordin spiritual, pe un ton foarte civilizat, cu respectarea reciprocă deplină a părerii celuilalt. Problema incompatibilității noastre este strict pe timpul nopții, din cauza sforăitului lui.

Aproapele meu în acest pelerinaj, Marius.
Menționez că am acordul lui verbal pentru a-i folosi
poza pe blog. (Marius, dacă te răzgândești cumva,
între timp, dă-mi un telefon și se rezolvă!)

A doua zi, după micul dejun, am plecat spre heleșteul cu pești al mănăstirii, aflat în imediata vecinătate, pentru a le mulțumi țânțarilor că nu veniseră cu toții peste noi, noaptea trecută, dar și pentru a face fotografii de grup cu părintele-ghid și cu toți ceilalți participanți la pelerinaj. Apoi am plecat spre Izvorul lui Arsenie Boca, aflat într-o pădure din apropiere, la doi kilometri și jumătate de mănăstire. Drumul spre izvor și înapoi a fost un bun prilej pentru discuții pe teme spirituale dar și despre actualitatea politică a țării, concluzia fiind că tot răul care se întâmplă în societate își are originea în boala spirituală a poporului nostru, care a ajuns să nu mai știe ce este bine și ce este rău, și să inverseze scara valorilor.
În jur de ora 11, reîntorși cu toții de la izvor, am plecat cu autocarul spre mănăstirea Prislop, din apropierea localității Silvașu de Sus, din județul Hunedoara, unde se află mormântul părintelui Arsenie Boca.

Pe sub arcadele mănăstirii Brâncoveanu,
la discuții spirituale cu Emil Hanganu.

Biserica mănăstirii Brâncoveanu, aflată în mijlocul curții interioare.

Arcade și flori.

Interiorul mănăstirii Brâncoveanu, din Sâmbăta de Sus.

Frumusețea locului, în detalii arhitectonice.

Meșterii s-au întrecut în măiestrie unii pe alții.

Mai știe cineva să construiască așa ceva?

La intrarea în biserica mănăstirii
Brâncoveanu.

Curtea interioară a mănăstirii Brâncoveanu.

Un călugăr de la mănăstirea Brâncoveanu.

Aleea principală de intrare către mănăstirea
Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus.

Academia Sâmbăta, un loc de reculegere, de meditație și studiu.

Fațada Academiei Sâmbăta.

În iarba din curtea mănăstirii, predomină
limaxul, melcul fără cochilie.

O privire spre sud, către Munții Făgărașului. 

Heleșteul de lângă mănăstirea Brâncoveanu, amenajat sub coordonarea
părintelui Arsenie Boca. Era plin de pește.

Livada din apropierea heleșteului, încărcată de fructe.

Am luat de pe jos trei mere coapte.
Anul 2018 a fost anul risipei de mere.

Mănăstirea Brâncoveanu, văzută dinspre heleșteu.

Părintele Boloagă dorește să facă o poză
cu două localnice care duseseră
vitele la păscut.

La izvorul lui Arsenie Boca, aflat la 2,5 km de mănăstire, în pădure.

În apropierea mănăstirii Prislop, în satul Silvașu de Sus, poposim la gospodăria unor localnici, care au o florărie, de unde oamenii veniți în pelerinaj cumpără flori, pentru a le depune la mormântul sfântului, așa cum s-a împământenit obiceiul. Am văzut că erau multe astfel de florării, chiar și în afara localităților învecinate. Probabil că la marile sărbători religioase de peste an este nevoie de multe flori, de multe locuri de cazare, de multe locuri în care toți acești oameni, veniți de pe tot cuprinsul țării, uneori de peste mări și țări, să doarmă, să mănânce, să se spele. Mormântul părintelui Boca a creat în zonă un adevărat ecosistem economic, care a adus prosperitate celor ce s-au orientat către satisfacerea nevoilor pelerinilor. Florării, restaurante, pensiuni, magazine cu obiecte religioase, toate au răsărit încet, încet, pe măsura dezvoltării fenomenului pelerinajelor religioase la mormântul părintelui, a cărui ultimă dorință a fost aceea ca trupul lui pământesc să fie așezat pentru veșnicie în aceste locuri, urmând ca ființa lui spirituală să continue să ajute oamenii ca și înainte de despărțirea de trup.

După ce am cumpărat flori, ne-am reluat drumul către mănăstire, apoi părintele-ghid ne-a propus să spunem împreună, cu voce tare, repetând după el, o rugăciune către părintele Arsenie Boca. În timpul acestei rugăciuni, am început să simt, la fel ca la mănăstirea Kato Xenia, din Grecia, cu un an și ceva în urmă, o emoție puternică.  Deși făceam eforturi pentru a-mi ascunde emoția, nu am reușit pe deplin și, spre finalul rugăciunii, mi s-au umezit ochii. Părintele-ghid nu putea să mă vadă, pentru că era întors cu spatele la noi, privind în față, pe drum, și rostind rugăciunea la microfon. Discutând mai târziu, cu ceilalți oameni care participaseră la rugăciune, mai mulți mi-au spus că și ei simțiseră aceeași emoție profundă. Rugăciunea comună îți dă sentimentul că nu ești singur în Univers, și că există, dincolo de aparența materială a lumii, o altă lume, mai bună, mai dreaptă, mai pură. Poate că este pur și simplu autosugestie. Poate că este iluzia de care ne agățăm noi, oamenii, pentru a putea accepta mai ușor faptul că într-o bună zi nu vom mai exista pe această lume. Sau pentru a putea suporta mai ușor nedreptățile acestei lumi. Deși cred în existența unei inteligențe cosmice, care ar putea fi chiar o civilizație  extraterestră, extrem de avansată tehnic față de civilizația pământeană, încerc să nu fiu habotnic și să privesc cu multă circumspecție tot ceea ce este legat de fenomenul religios, fără a mă putea declara, însă, sută la sută credincios. Poate că la fel este privit și omul tehnicizat al Occidentului atunci când se duce cu elicopterele deasupra triburilor amazoniene sau a celor din insulele Pacificului, încă neintrate în contact cu noi, cei înconjurați de tehnologia ultimelor două secole.

Ajunși la mănăstirea Prislop, ne-am așezat la rândul format de pelerini la mormântul părintelui Arsenie Boca, aflat undeva spre partea de vest a curții mănăstirii, pe un deal cu o pantă destul de înclinată. Piatra potecii care duce către mormânt este lucioasă și alunecoasă, din cauza milioanelor de tălpi care au călcat de-a lungul timpului pe ele. Avem noroc că este vreme bună și că , fiind deja ora două după-amiază, nu mai sunt decât câteva sute de oameni în fața noastră, poate cel mult o mie. Observ că oamenii sunt foarte tăcuți iar cei care, totuși, vorbesc, o fac în șoaptă. Sentimentul dominant, în rândul celor ce așteaptă să ajungă la crucea de la căpătâiul părintelui Boca, este respectul profund. Poate chiar venerația.

Îmi aduc aminte, acum, stând și eu în rând cu oamenii, cum un om povestea, într-un film documentar despre puterile psihice deosebite ale părintelui, privindu-l cum predica tinerilor, cum a avut gândul că acesta ar putea fi un impostor, că-și folosește frumusețea fizică și darul vorbirii pentru a atrage cât mai mulți oameni către biserică și către mănăstiri. La scurt timp, părintele Boca a venit, apoi, către el, l-a privit, zâmbind, și i-a spus: „Și ia zi, mă, Dane, sunt impostor, sau nu!?”, ghicindu-i gândul și spunându-i pe nume, fără să fi avut nici un alt contact înainte de acea conversație. Astfel de mărturii, mici semne că părintele avea puteri deosebite, spuse din om în om, au creat în jurul persoanei lui o țesătură de mister și credință, ajungând astăzi la fenomenul religios „Arsenie Boca”, care a depășit cu mult sfera oamenilor care l-au cunoscut personal și creându-i o aură de sfânt, chiar dacă, oficial, Biserica nu l-a canonizat încă. Canonizarea lui se face însă neoficial, plecând de la oamenii simpli, de la cei care au trăit în preajma lui, în contact direct cu trăirea lui spirituală, și poate că asta este adevărata garanție a sfințeniei vieții lui, faptul că nu o înaltă față bisericească, aparținând ierarhiei Bisericii, îi pune ștampila oficială de „sfânt”, ci oamenii care au trăit nemijlocit în preajma lui, îl așează în conștiința neamului nostru acolo unde îi este locul. S-ar fi putut, oare, naște fenomenul religios „ Arsenie Boca”, din nimic? Ar fi putut un escroc, un scamator, să creeze în jurul lui, după moartea sa, un fenomen de o asemenea amploare?

Cu astfel de gânduri în minte, cu un soare dogoritor deasupra noastră, înaintăm, încet, încet, pe poteca pietruită, spre mormântul sfântului. Nu pot să fac nici o poză în timp ce stau în rând cu oamenii. O voce interioară îmi spune că nu se cade să tulbur atmosfera de respect profund din sufletele oamenilor cu gestul frivol al fotografiatului. După aproape o oră, am ajuns la crucea la care se închină lumea și, pentru ca așteptarea celor din urma noastră să fie mai scurtă, ne ducem și facem rugăciunile câte doi inși deodată. Așa ne îndeamnă un bărbat tânăr din apropierea crucii, probabil angajat al vreunei firme de pază care coordonează procesiunea: „Câte doi, vă rog, câte doi, să meargă mai repede!” Ghivecele de flori cumpărate mai devreme de la florăria din Silvașu de Sus, le depunem undeva în apropierea mormântului. Observ că nu sunt prea multe.  Îmi vine în minte un gând pământesc și păcătos: probabil că cineva are grijă să le ia imediat și să le ducă înapoi la florăriile de la care au fost cumpărate cu câteva ore în urmă. E posibil ca o floare să fie cumpărată de două, trei ori, în aceeași zi, și să fie adusă la mormântul părintelui. Îmi zic apoi, în gând, că nu e un lucru rău. Până la urmă omul și-a îndeplinit gestul ritualic, simbolic, ce mai contează unde ajung florile pe care el le-a adus părintelui!? Pun mâna pe cruce și mă rog în gând pentru sănătatea familiei, a tuturor celor pe care-i cunosc,  mă rog pentru pace și înțelegere în țara mea, în lume și în tot Universul. Și, dacă există mai multe Universuri, mă rog să fie pace și înțelegere între toate ființele, din toate Universurile posibile, văzute și nevăzute, accesibile simțurilor noastre sau nu. Apoi, așezat pe o băncuță, în apropierea mormântului, îi trimit un gând ghiduș părintelui Boca, rugându-l să-l facă pe Marius să sforăie mai puțin la noapte. Sau să nu mai sforăie deloc. Sau să mă facă pe mine să nu-i mai aud sforăiturile.

Nu pot să spun că în preajma mormântului am simțit  emoția din timpul rugăciunii comune pe care am avut-o pe drum, în autocar. Sentimentul dominant a fost cel de respect profund față de părintele Arsenie Boca, față de viața lui, față de faptele lui. Dar, pe lângă respect, aș putea spune că am simțit și un fel de seninătate, un fel de ușurare, un sentiment frumos de speranță, că în oceanul de nepăsare, delăsare, minciună, ipocrizie, hoție în care trăiește poporul nostru acum, există speranța că nu e totul pierdut, că ne putem îndrepta moral, ca nație, și că vom ieși într-o bună zi, din această fundătură morală, în care ne aflăm acum, ca țară. E ciudat cum acest sentiment de speranță nu ni-l poate da un bărbat de stat, puternic, cinstit și drept, viu, în carne și oase, ci un om care, fizic, nu mai este printre noi. Poate că nevoia noastră de repere morale ne-a adus în situația de-a ne aminti de faptele acestui om și de a-l așeza într-un loc înalt, undeva printre sfinții neamului, unde să-l privim ca pe un model accesibil, de vreme ce a fost și el printre noi și a mâncat aceeași pâine cu noi, a băut aceeași apă și a respirat același aer pe care-l respirăm și noi.

După ce am părăsit mormântul părintelui Arsenie Boca, ne-am dus, în  apropiere, pe niște trepte formate mai mult din rădăcini de copaci, spre peștera unui sfânt al locului, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, o mică încăpere, săpată în stâncă, unde a trăit în izolare și rugăciune un pustnic al locurilor. Se spune că a fost ucis din greșeală, de doi vânători, pe când își săpa o fereastră la chilie.
După aproape două ore la mănăstirea Prislop, unde am călătorit cu mintea pe tărâmuri spirituale, am plecat apoi, cu toții, la o pensiune-restaurant, din Silvașu de Sus, unde am oferit pământescului și păcătosului  nostru trup, cele necesare traiului. Servirea s-a făcut în regim de plimbă-tava, cu o organizare destul de bună, personalul fiind antrenat destul de bine să facă față invaziei unor grupuri mari de pelerini flămânzi și însetați.

În drum spre mănăstirea Prislop din jud. Hunedoara.

În multe curți din Silvașu de Sus, oamenii au înființat florării, pentru
pelerinii care merg la mormântul părintelui Arsenie Boca.

Intrarea în mănăstirea Prislop.

Biserica mănăstirii Prislop.

Scara spre chilia Sf. Ioan de la Prislop.

Aleea ce duce spre mormântul părintelui
Arsenie Boca. Nu am putut filma și
momentele din apropierea mormântului,
deoarece atmosfera locului era una de respect
profund și pioșenie.
Din respect pentru pelerini, nu am făcut nici
o poză în apropierea mormântului.

Chiliile mănăstirii Prislop.

Biserica pe patru roți în care am călătorit, în parcarea mănăstirii Prislop.

La masa de prânz, cu părintele Boloagă și șoferul Jimmy cel Mic, după
plecarea de la mănăstirea Prislop. Multe astfel de pensiuni sunt în zonă,
apărute ca efect al intensificării turismului religios către mormântul
părintelui Arsenie Boca.

========================================================================

Suntem undeva, între munți, în apropierea Sarmisegetusei lui Decebal, la pensiunea Cotiso, din Costești, județul Hunedoara, jos, la recepție, unde urmează să dormim a doua noapte din pelerinajul nostru. Obosiți după o zi de alergătură, stăm așezați pe geamantane, pe scări, pe fotolii, în jurul recepției, unde gazda, o moldoveancă zdravănă, blondă, între două vârste, de origine de dincolo de Prut , după accent, încearcă, împreună cu părintele-ghid, să ne repartizeze pe camere. Dacă în urmă cu două mii și ceva de ani, locurile  astea erau invadate de legiunile romane, astăzi sunt invadate de legiunile de turiști venite dinspre răsărit.  Legiuni care trebuie hrănite și „acomodate”, cum ar zice un vorbitor de romgleză. Oamenii sunt regrupați din nou pe camere, în funcție de noua configurație a pensiunii, de numărul de paturi din fiecare cameră. Apar discuții, mici certuri, enervări. O doamnă se supără și spune că a doua zi va părăsi grupul,  pentru că nu-i convine cu cine a fost pusă în cameră. Nu e deloc ușor să reconfigurezi, de fiecare dată, repartiția a 59 de oameni. Se fac permutări de 59, luate câte 2, sau 3. Părintele-ghid trebuie să fie bun la matematica de liceu dar și sănătos cu nervii. Uneori cedează nervos și vocea blândă din timpul predicilor e înlocuită cu tonuri nervoase, atunci când cei cu care discută sunt prea pretențioși.

Eu stau deoparte și aștept răbdător, pe unul din fotoliile din holul recepției. Îmi accept condiția de pelerin venit de bună voie pentru a suporta încercările la care voi fi supus de-a lungul pelerinajului. Când prind un moment de liniște, mă apropii și îi spun , cu glas scăzut, patroanei blonde cu accent moscovit: „Doamnă, pe mine puteți să mă cazați într-una din căruțele de-afară. Îmi dați o pătură și o saltea, și dorm sub cerul liber!” Urmașa lui Ștefan cel Mare mă îmbrățișează cu privirea - am un succes deosebit la femeile de tip sovietic - și zice, râzând: „A, nu sî poati, domnu`, cum sî dormiț afarî, vai di mini!?” Adevărul cel trist este că nu glumisem deloc: decât încă o noapte cu sforăiturile lui Marius, aș fi preferat o noapte într-una din cele două căruțe cu flori, din parcul pensiunii, păzite din apropiere de un lup dacic cioplit în lemn. Nu m-aș fi supărat nici dacă moldoveanca cu accent rusesc ar fi venit peste mine, noaptea, să mă învelească cu a doua pătură, să nu răcesc. Nu m-aș fi supărat nici dacă s-ar fi urcat în căruță, cu mine, să mă încălzească, învelindu-mă c-o țâță. Orice, numai să nu mai dorm încă o noapte cu Marius în cameră! „Dacă nu vă ies socotelile cu aranjatul pe camere, eu pot să merg, pe banii mei, pe  la vreo pensiune, prin apropiere!”, zic eu, într-o ultimă încercare salvatoare. „A, nu sî poati, domnu`!”, zice din nou patroana, „îs destule camere și paturi pentru toată lumea!” La sfârșitul celor 40 de minute de aranjamente și deliberări, a venit și decizia salvatoare: pentru că am fost un pelerin exemplar de cuminte și de răbdător, Dumnezeu, împreună cu părintele-ghid au hotărât că mai merit încă o noapte în cameră cu Marius. Și părintele Arsenie Boca, din înaltul cerului, în urma rugăciunii mele de astăzi, a fost de acord: răbdarea mea trebuie pusă din nou la încercare, încă o noapte, sub asaltul sforăiturilor lui Marius. Numai așa mai pot urca încă o treaptă pe scara evoluției mele spirituale: acceptându-l încă o noapte pe aproapele meu Marius, cu sforăiturile lui cu tot! Degeaba mi-am imaginat eu nopți sub stele, în căruțe cu flori, strâns în brațe călduroase de moldoveancă sovietică! De data asta, însă, aveam să constat, în curând, că e ceva mai bine: camera are trei paturi. Stabilim, de comun acord, ca Marius să ocupe cele două paturi mai mari, aflate unul lângă altul, iar eu să dorm pe cel mic, lipit undeva lângă șifonier.

Aerul tare de munte, combinat și cu oboseala acumulată peste zi, la care se adaugă și nesomnul nopții trecute, mă adorm destul de repede. Cred că am reușit să dorm cel puțin două ore legate, fără ca „nocturnele” lui Marius să-și  facă efectul asupra timpanelor mele. Sau poate că părintele Arsenie Boca, din sferele spirituale în care locuiește acum, l-a ținut, cu două degete invizibile, de nas, pe Marius, astfel încât să reușesc și eu să nu mai comit alte păcate, filozofând iarăși, încă o noapte, la strâmba alcătuire a Universului, pe care a gândit-o Dumnezeu.

A treia zi plecăm spre situl arheologic de la Sarmisegetusa Regia, aflat cam la 20 de kilometri de pensiunea unde am înnoptat. Observăm că în zonă, multe denumiri au terminația „Chestia cutare a...dacilor”. Lupul dacilor, hanul dacilor... Chiar și pe o mașină, un fel de patiserie ambulantă, scrie: plăcinta dacică! Brusc, am o revelație: războaiele dacilor cu romanii au fost pierdute pentru că nevestele dacilor erau foarte bune gospodine și făceau plăcinte gustoase! „La plăcinte înainte, și la război înapoi!”- trebuie să fie o zicală care vine din negura timpurilor, de pe timpul lor. Dacă Burebista a scos din pământ viile dacilor, ca să nu mai umble toată ziua chercheliți, nu același lucru l-a făcut și cu dovlecii, din care nevestele lor făceau plăcinte. Cum să te mai duci să te lupți cu invadatorii romani, când nevasta cea frumoasă te îmbie cu ditamai tava cu plăcinte aburinde!? Dacă și dacii ar fi avut neveste proaste gospodine, care să le dea numai „fish `n chips”, dimineața, la prânz și seara, am fi avut și noi astăzi un imperiu, cum au avut englezii; influența dacică ar fi fost astăzi simțită la nivel global, iar în Australia, Noua Zeelandă sau Canada s-ar vorbi acum limba dacilor, nu limba lui Shakespeare. Australienii ar fi zis „brânză” în fața aparatului foto, nu „cheese”. Dar, din cauza păcătoaselor de plăcinte, tragem ponoasele și acum, peste milenii, fiind colonia altora, mai puternici și mai organizați ca noi.

Drumul printre munți, spre capitala dacilor, nu lasă semnalul GSM să ajungă la telefoanele noastre tot timpul, așa că părintele nu poate pune la difuzoare documentarul de pe net despre Sarmisegetusa. Mă ofer să punem ceva muzică de pe telefonul meu și părintele este de acord. Am pus melodia „Imagine” a lui John Lennon, apoi, când versurile melodiei ajung la „...and no religion, too...”, îmi dau seama că mesajul melodiei este prea globalist și s-ar putea să-l supere pe părinte. Cum adică să nu mai fie în lume religii, țări, proprietăți, rai, iad, așa cum își imagina John Lennon!? Păi politicienii, preoții, notarii, judecătorii, avocații ce să facă după aceea? Să se apuce de munca câmpului? Nu e bun mesajul melodiei, nu se armonizează cu un pelerinaj religios, așa că mai bine punem altceva: ceva muzică folk, cu mesaj umanitar, ceva valsuri, ceva relaxare. Mai multe doamne mi-au zis, când am coborât, că ar fi bine să mai pun muzică din asta, pentru că le-a plăcut foarte mult. Una dintre ele mi-a zis chiar că , din toată excursia, drumul spre Sarmisegetuza o să-l țină minte cel mai bine, pentru că ambianța muzicală a fost deosebită. Pentru a reintra în atmosfera acelor clipe, am să pun mai jos o parte din muzica ascultată. Puteți citi mai departe pe fondul muzical pe care l-am avut noi, în autocar, în drum spre Sarmisegetusa, sau puteți face o pauză la citit, ascultând doar muzica.

La intrarea în rezervația sitului arheologic, paznicul de la poartă ne spune că drumul a fost afectat la ultima ploaie, având unele porțiuni destul de periculoase și că , dacă intrăm, intrăm pe riscul nostru. Șoferul nostru, Jimmy cel Mic, ne promite că va lupta cu volanul Autocarului cel Mare și ne va duce cât mai aproape de cetatea dacilor, astfel încât să nu fim nevoiți să dăm jos cinci kilograme de slănină de pe burtă, mergând în pantă cinci kilometri, pentru a vedea rămășițele așezării strămoșilor noștri.

 Pornim la drum, cu încredere în Dumnezeu și în Jimmy. Pe alocuri, drumul este mușcat de râul din dreapta, de la viitura ultimei ploi. Într-un loc mi s-a părut chiar că râul mușcase puțin sub asfaltul drumului. Începusem deja să-mi imaginez titluri de articole de ziar, cu accidente de autocar în drum spre Sarmisegetusa, în care toți pasagerii au scăpat ca prin minune. Sau nu au scăpat! Mi-ar fi plăcut ca Jimmy să tragă hardughia de autocar pe dreapta și să luăm panta la picior, chiar dacă n-am pe burtă cinci kilograme de slănină de dat jos. Din păcate, nu există „pe dreapta”! Pe dreapta e râul, la vreo trei-patru metri mai jos decât noi. Jimmy merge la risc, chiar și pe zona în care râul mușcase puțin pe sub asfalt. Pentru că sunt primul pasager, din față, pe partea dreaptă, văd cel mai bine mușcătura râului pe sub asfalt și-i spun lui Jimmy, cu jumătate de gură, că e, totuși, cam periculos și că ar fi mai bine să mergem pe jos. Jimmy nu pare să mă audă și conduce măgăoaia mai departe.

Când am ajuns în locul de întoarcere, de unde nu se putea merge mai departe, după ce am coborât, i-am spus lui Jimmy că am avut ceva emoții în locul ăla periculos. M-a privit zâmbind, trăgând din țigară și mi-a zis că și el a avut ceva emoții, dar că nu mai putea da înapoi. A fost singurul moment în care nu am fost de acord cu el, de pe tot traseul excursiei. Aș fi preferat să merg patru-cinci kilometri pe jos, la deal, decât să privesc mușcătura aia a râului pe sub burta drumului. Și mai trebuia să ne și întoarcem, tot pe acolo! Noroc că părintele Arsenie Boca ne-a ascultat rugăciunile de ieri și a pus o vorbă bună pe lângă Cel de Sus, care ne-a împins cu un deget pe partea dreaptă a autocarului, în drumul nostru la deal. Și pe partea stângă, la coborâre. Dar, oare, dacă Cel de Sus ar fi fost ocupat, în momentul ăla, să salveze niște oameni, la vreun cutremur, sau la niște inundații, altundeva, prin lume? Ăăă, ce zici, Jimmy?

Drumul pe jos spre Sarmisegetusa, în lungime de vreo doi kilometri, din locul unde am parcat, este pavat cu piatră cubică și pare a fi amenajat de curând. Este o etapă sportivă a traseului nostru spiritual care este binevenită de multă lume.  Apoi, după urcușul care ne-a solicitat binișor mușchii picioarelor, a venit și răsplata: imaginea locului sacru al capitalei dacilor. Sentimentul dominant pe care l-am simțit în acele locuri, printre pietrele care au mai rămas din templele strămoșilor noștri, și pe care l-am observat și pe chipul oamenilor, era bucuria, o bucurie naturală, sinceră, de copil. Locul este de o frumusețe magică și a fost ales, în mod sigur, și pentru faptul că induce acest sentiment natural de bucurie. Am văzut cum mai mulți dintre noi s-au descălțat și umblau cu picioarele goale prin iarba dintre pietre. Mulți simțeau dorința de a se prinde în horă și de a dansa, împreună, cu privirile îndreptate în sus, spre cerul albastru.

Ne-am umplut cu toții sticlele cu apă din izvorul ce curgea chiar în mijlocul sitului. Mai mulți paznici ai locului, stăteau prin preajma noastră și ne atenționau că nu avem voie să ne cățărăm pe pietre. După o oră de hălăduit printre ruinele templelor, ne-am despărțit cu greu de locul sacru al dacilor și am plecat către autocar. Discutând unii cu alții, toți suntem de acord că locul are ceva special și că ne-a oferit mai mult decât ne așteptam. Ca să ne aducem aminte și mai târziu de frumoasa și magica cetate a dacilor, am cumpărat câteva mărunțișuri de la ghereta de la intrare: pliante, o plăcuță magnetică de lipit pe frigider și un koson, moneda dacilor, care, trebuie să recunoaștem, stă mult mai bine la cursul valutar decât euro sau dolarul american, pentru că am dat pe el 15 lei. Am cumpărat aceste mărunțișuri și din dorința de a susține financiar cercetările arheologice din zonă, pentru că, din ceea ce ne-au spus câțiva cercetători, care săpau la drumul cetății, ceea ce am văzut noi nu este decât a zecea parte din ceea ce se ascunde încă sub pământ. Adică Sarmisegetusa ar putea fi un loc de o măreție deosebită, un fel de Machu Picchu al României, care ar putea atrage milioane de turiști în fiecare an și ar putea pune România pe harta turistică a lumii.

Din păcate, prioritățile clasei noastre politice sunt îndreptate în cu totul altă direcție. În urma vizitei la Sarmisegetusa Regia, am început să înțeleg curentul naționalist-cultural al „dacopatiei”, așa cum, ironic, este denumită în spațiul public preocuparea excesivă a unor istorici , și nu numai istorici, pentru civilizația strămoșilor noștri. Poate că și în cazul lor, se întâmplă același fenomen psihologic de îndreptare către valorile de mult apuse, în oceanul contemporan de non-valoare, de impostură, de mitocănie și prostie. Oamenii caută instinctiv repere morale în trecut pentru că nu le găsesc în prezent, la fel ca și în cazul fenomenului religios care s-a înfiripat în jurul personalității părintelui Arsenie Boca.

Împrejurimile pensiunii Cotiso, din Costești, jud. Hunedoara.

Lupul dacic din curtea pensiunii Cotiso.

Același lup, pe cerul nopții.

Același lup, în lumina dimineții. În parc se vede una din căruțele în care
m-am oferit să dorm, pentru a scăpa de sforăiturile aproapelui meu, Marius.

Lupul deasupra pensiunii.

Lupul zburând deasupra unei stânci din parc. După cum vedeți,
lupul dacic m-a cam obsedat, astfel încât l-am pozat din toate unghiurile
posibile. Cei care vreți să folosiți pozele cu el, o puteți face fără
a-mi da drepturi de autor. Fac cinste!

Plăcinta dacică, motivul pentru care dacii nu și-au întemeiat un imperiu,
precum englezii.

În apropiere există și cetatea dacică de la Costești, de care habar nu aveam
până acum.

Jimmy cel Mic, în fața autocarului, înainte de a
pleca spre Sarmisegetuza Regia.

Eu, în calitate de urmaș al lui Decebal, în
 drum spre Sarmisegetuza Regia.

Una din componentele pelerinajului a fost cea sportivă. Aici suntem în drum
spre Sarmisegetuza Regia, la pas domol la deal.

Zidul cetății Sarmisegetuza Regia.

Drumul pavat de intrare în zona sacră a cetății.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Toată lumea se bucură. Sentimentul dominant al locului este
bucuria simplă, naturală. Aș reveni încă o dată în acest loc
pentru a simți din nou acel sentiment minunat.

Călcăm cu picioarele goale pe pământul sacru al dacilor.
Dar și pentru a lua din energia locului.

Capătul drumului pavat. Se vede în partea dreaptă, jos, un fel
de amenajare subterană de canalizare. 

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Un vajnic urmaș al lui Decebal, care veghează ca hoardele de
invadatori din ținutul Dobrogei să nu se cațere pe pietrele
sfinte. Se pare că a cam exagerat și el cu plăcintele dacice.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Zona sacră a cetății Sarmisegetuza Regia.

Se lucrează la drumul pavat către zona sacră a cetății.

Să ne imaginăm cum treceau pe acest drum, acum două mii de ani,
strămoșii noștri daci.

Zidul cetății.

Zidul cetății.

Mai scurtă-mi pare calea, acum,
că merg la vale...pe drumul pe care
am urcat cu limba scoasă, la
venirea spre cetate.

După minunata experiență senzorială de la cetatea dacilor , am plecat din nou la drum, urmând să ajungem la Caransebeș, apoi, spre sud, până la Băile Herculane, unde aveam să înnoptăm. Pe drum am trecut și prin orășelul Hațeg, care ne-a lăsat tuturor o impresie deosebită, fiind foarte curat și plin de flori. Drumul până la Caransebeș trece printr-o salbă frumoasă de sate, unde se simte o oarecare prosperitate, în comparație cu satele dobrogene, de unde venim noi. Probabil că au primari mai buni organizatori, poate că oamenii sunt chiar ei înșiși mai gospodari, poate e spiritul ardelenesc care-și pune amprenta asupra locurilor.

Ajunși la Caransebeș, am vizitat Catedrala Ortodoxă Învierea Domnului, construită recent, târnosită la 12 septembrie 2010. Interiorul este impresionant prin luminozitatea naturală dar și prin candelabrul uriaș din mijloc. N-am putut să stăm prea mult în catedrală, pentru că pe timpul drumului dintre Sarmisegetusa și Caransebeș cavitățile noastre abdominale acumulaseră importante cantități de materii gazoase, lichide și vâscoase, care, în deplină conformitate cu legea gravitației și cu legile fiziologice, trebuiau eliminate prin cele două orificii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în partea de jos a corpului. Am năvălit aproape cu toții în cel mai apropiat loc, Euro Shopping Mall, unde prima întrebare care ne-a ieșit din gură a fost: „Toaleta, toaleta, unde este toaleta, vă rog?”. Fiind printre primii norocoși, după ce am scăpat de presiunile interne, ieșind din toaleta mall-ului, le-am zis, cu multă ușurare în glas, colegilor mei de pelerinaj, care așteptau la coadă: „Toaleta asta a fost cel mai sfânt locaș din Caransebeș!”, făcându-i, pe unii să râdă, pe alții să strâmbe din nas, simandicos! Sunt de acord că glumele mele nu sunt, uneori,  adecvate contextului și au proprietatea stranie de a se lipi de oameni cum se lipește nuca în perete. Dar promit c-o să fiu băiat cuminte și-o să scriu numai lucruri serioase, de-acum încolo! :) :) :)

Pentru că mai aveam o oră și douăzeci de minute la dispoziție, am vizitat zona centrală a Caransebeșului, unde am și luat masa, fiecare pe unde a putut. Eu și cu Marius am mâncat împreună, la aceeași masă, prilej cu care am avut o lungă dispută amicală pe tema astrologiei, el încercând să-mi argumenteze „numerologic” de ce crede în astre, eu încercând să-i explic științific, că astrologia este o speculație și o construcție imaginară, dar și prin prisma elementelor de astronomie și a trigonometriei sferice, pe care le-am studiat în Institutul de Marină. Deși în unele privințe părea să-mi dea dreptate, părerea lui a rămas că destinul îți este trasat în viață de ora, ziua, luna și anul în care te-ai născut. Nu a acceptat nici măcar ideea că „timpul”, calendarul, de fapt, este o convenție, el fiind schimbat numai în zona noastră de civilizație de câteva ori în decursul unui mileniu. Nu a acceptat nici argumentul genetic, acela că însușirile individului sunt date de însușirile șirului de înaintași pe care i-a avut și de mediul în care trăiește, de educația pe care o primește. Nimic! Marius a rămas de neclintit în credința lui că stelele, aflate la mii și milioane de ani lumină de Terra, grupate imaginar de un strămoș de-al nostru în forma unui animal terestru, îți pot influența comportamentul și viața.

Mi-am dat seama, văzând convingerile de neclintit ale lui Marius, că mintea omului este cel mai maleabil material: la fel cum plastilina poate fi modelată între degete și primi orice formă, la fel și mintea noastră poartă modelarea ideilor și convingerilor locului în care ne-am născut. Credem ceea ce ni s-a spus să credem! De la locuitorul junglei amazoniene, care crede în spiritul pădurii, la locuitorul Indiei, care crede în multitudinea de zeități, la aborigenul australian, cu mitologia lui din Timpul Visului,  până la credincioșii marilor religii monoteiste, fiecare minte a fost modelată să creadă într-o altă alcătuire a Universului. Însă odată ce mintea ți-a fost modelată, „plastilina” ei se întărește ca piatra și cu greu mai poți accepta alte idei, aparținând altor culturi. Partea cea mai tristă, însă, este că toate aceste interpretări diferite ale alcătuirii Universului au dus la războaie, la moarte și la distrugere. Poate că dorința lui John Lennon, de-a exista o lume fără religii, este justificată, cine știe!?

După plecarea din Caransebeș, am trecut pe la mănăstirea  de la Teiuș, undeva în partea de sud a orașului, apoi, pe drum spre Băile Herculane, la mănăstirea Piatra Scrisă, din comuna Armeniș, aparținând județului Caraș-Severin. Aceleași ritualuri, aceleași magazine de suveniruri și obiecte religioase ca peste tot. Drumul dintre Caransebeș și Băile Herculane este într-o stare destul de bună și peisajul este deosebit de pitoresc, cu sate frumos așezate printre coline deluroase și montane, pictate  cu livezi și pășuni, cu turme de oi și cirezi de vaci. Mi-am amintit, privind pe geam, de ceea ce spunea, la televizor, cu vreo zece ani în urmă, fiica unui mare industriaș român interbelic, Marie Rose Mociornița, după ce vizitase aceste locuri: „Mi-aș dori ca partea asta de țară să rămână așa cum este acum, neatinsă de autostrăzi și benzinării, de zgomotul și aglomerația oamenilor!”, și îi dau dreptate, chiar dacă în spațiul public se discută frenetic despre faptul că țara rămâne înapoiată din cauza lipsei autostrăzilor. Da, este adevărat că autostrăzile aduc dezvoltare regiunilor prin care trec, dar tot atât de adevărat este că aduc și zgomot, poluare, aglomerație umană și stres. Iar ceea ce este specific locului dispare treptat în invazia kitsch-ului urbanistic modern, compus din linii drepte, reclame țipător colorate, zgomot de motoare, agitație și vulgaritate omenească.

La ceas de seară, în jur de ora 7, am ajuns în Băile Herculane, unde, pe o burniță rece, am încercat să descopăr, sub o umbrelă ieftină, cumpărată în grabă de la un butic, celebra stațiune de pe Valea Cernei, unde aristocrații Imperiului Roman, urmați de cei ai Imperiului Austro-Ungar, și-au vindecat durerile de șale. Fiind cazați la o pensiune pe undeva prin nordul stațiunii, nu am putut ajunge până la centrul istoric, fiind destul de departe. Stațiunea este destul de frumoasă însă se poate vedea ușor lipsa de respect pentru normele urbanistice impuse într-un oraș modern occidental, multe clădiri fiind construite total aiurea, fără a respecta un aspect specific locului. Am fost nevoiți să trecem, la un moment dat, pe partea cealaltă a străzii, pentru că pe partea pe care mergeam noi, s-a terminat brusc trotuarul de sub picioarele noastre. O altă amintire neplăcută a fost „muzica” ce răzbătea de la terasele a două restaurante, situate pe o parte și pe alta a drumului principal. Fiecare regizor muzical încerca să-l acopere pe cel de peste drum prin puterea decibelilor ce răzbăteau din boxe, pe ritmuri de folclor urban sârbo-bănățean. Mi-e greu să-mi imaginez cum puteau clienții celor două restaurante să reziste în acele condiții. Sau, poate, cine știe, oi fi eu prea sensibil în zona urechilor, din cauza sforăiturilor lui Marius!?

La pensiunea „Paradis”, unde am fost cazați, am avut parte de un tratament special: eu și cu Marius, după toate permutările făcute la recepție, am fost cazați într-un apartament cu două camere, astfel încât între sforăiturile lui și timpanele urechilor mele s-a interpus un zid destul de gros, dându-mi posibilitatea să pot dormi neîntrerupt vreo trei ore, ceea ce era un pas în plus față de nopțile trecute.
Partea mai puțin plăcută a fost cu păpica, unde am fost serviți după modelul de ospitalitate: „mâncare așezată dinainte pe masă, hai, mâncați mai repede, că vrem să scăpăm cât mai repede de voi!”. Un orez fiert cam pe jumătate, o salată de varză și ceva ce ar fi vrut să fie o friptură de pui, m-au făcut să-mi doresc să nu ajung în „paradis”, așa cum era numele pensiunii. Dacă și în paradis îmi dă sfântul Petru tot orez nefiert, atunci prefer infernul. Poate acolo, la jăraticul de sub cazanele de smoală, se poate, totuși, face o friptură mai ca lumea!

A patra zi am plecat spre Orșova, unde ne-am îmbarcat pe nava de pasageri Flamingo, pentru excursia  la Cazanele Dunării. De nava Flamingo mă leagă amintiri de pe vremea când am lucrat ca pilot pe canalul Dunăre-Marea Neagră, în vara anului 1985, când am pilotat-o de multe ori între Agigea și Basarabi, actualul Murfatlar, unde duceam turiști pentru degustare de vinuri la cramele aflate în apropiere. Cea mai pregnantă amintire este cea în care am dus un grup de turiști englezi, membri ai unui club de yachting, într-o excursie până la Murfatlar, unde au fost la crame, pentru degustare de vinuri, s-au întors la navă, apoi am plecat cu ei spre ecluza de la Cernavodă, unde au debarcat și au fost preluați de un autocar, pentru a fi duși la hotel, pe litoral. Stelică Irimia, comandantul navei, cam aventurier de felul lui, atunci când i se oferea ocazia, a hotărât să nu mergem direct spre Agigea, cum ar fi trebuit, ci să acostăm la pontonul de la Murfatlar, unde pontonierul avea petrecerea de nuntă, împreună cu un grup de rude și  prieteni apropiați. Pentru că organizarea navigației pe canal era la început, dispecerul zonal de la Basarabi obișnuia să mai chiulească pe timpul nopții și nu a avut cine să transmită la Agigea, la dispecerul central, poziția navei Flamingo pe canal. Nea Lucuță, fost comandant de cursă lungă, aflat în pragul pensionării, fiind atunci dispecer central, intrase în panică pentru că nava Flamingo dispăruse în „triunghiul Bermudelor”, undeva între Cernavodă și Agigea, neștiind că echipajul acesteia se delecta la nunta pontonierului de la Murfatlar, cu sarmale, friptură și vin roșu.

După ce s-a luminat de ziuă, Stelică, comandantul, a luat decizia să plecăm spre Agigea, ajungând la destinație cu o jumătate de oră înainte ca nea Lucuță să iasă din tura de noapte și să fie nevoit să dea explicații directorului Administrației Canalelor Navigabile, despre misterioasa dispariție a navei Flamingo. Stelică i-a spus lui nea Lucuță că el a considerat că e mai bine să înnopteze la pontonul de la Murfatlar, pentru siguranța navei și a echipajului. Aceste ultime cuvinte l-au liniștit și l-au calmat deplin pe nea Lucuță, care, săracul, avea și probleme cu inima. Pentru cei mai tineri, trebuie să știți că pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, cele fixe funcționau când voiau ele, iar modalitatea navei de a ține legătura cu dispecerii de pe mal erau niște stații walkie-talkie greoaie, cu o rază de vreo cinci-șase kilometri. Din păcate, nici nea Lucuță și nici Stelică Irimia nu mai sunt acum printre noi, plecând amândoi într-o lume mai bună, fără întristare și fără durere, așa cum zice părintele când ne trece dincolo. Poate că stau acum la o „bere spirituală” cu părintele Arsenie Boca.

Excursia pe Dunăre a fost una dintre cele mai plăcute episoade ale pelerinajului. Părintele Emilian, personalitate cameleonică, în sensul bun al cuvântului, a dat jos veșmintele preoțești și și-a pus pe cap o șapcă artizanală de căpitan de navă, pe care a purtat-o pe toată durata călătoriei pe apă. Toată lumea se pozează cu părintele și, spre final, acesta oferă fiecăruia , o diplomă de pelerin la Cazanele Dunării, urmată de pupăturile de protocol și de poza aferentă. Emil, despre care v-am povestit în prima parte a excursiei, pasionat de fotografie, a surprins, ca un adevărat paparazzi, exact fracțiunea de secundă în care a transformat pupatul meu protocolar cu părintele, într-un sărut pasional între doi „LGBT-iști”, trimițându-mi apoi, pe Whatsapp, în autocar, pe drum, poza de mai jos.

Paparazzi-ul Emil a surprins exact fracțiunea de secundă
compromițătoare. Asta e poza cu care m-a șantajat pe
tot parcursul excursiei, spunându-mi că dacă voi ajunge
președintele țării, va trebui să-l pun pe el prim-ministru.

Aici e poza cu care mă dezvinovățesc, în cazul în care
ajung președinte, iar Emil va încerca să mă șantajeze.
Gluma pe tema pozei de mai sus nu prea i-a plăcut
părintelui Emilian. Eu zic să nu mai fie supărat,
pentru că data viitoare nu vom mai merge în pelerinaj cu
dânsul ci cu părintele Pomohaci. :)

 Pe mine m-a pufnit râsul, însă, când i-am arătat-o părintelui, a râs cam cu jumătate de gură. Eu zic, totuși, că nu are de ce să fie supărat, pentru că dacă vede Preafericitul Daniel poza asta, mai mult ca sigur c-o să-l promoveze în funcția de secretar patriarhal. Sau preot la Catedrala Națională.

După debarcarea de pe Flamingo, după patru ore de excursie, am mers la mănăstirea Sfânta Ana, situată undeva pe un deal pe partea de vest a orașului, într-un loc de unde se deschide o perspectivă deosebită asupra orașului și a Dunării. Am văzut acolo, în curtea mănăstirii, un smochin deosebit de frumos, încărcat de fructe de culoare verde-gălbui și mi-am amintit că pe insula Ada-Kaleh, care a fost acoperită de apele Dunării, atunci când a fost construită hidrocentrala de la Porțile de Fier, dulceața de smochine era una din delicatesele locului cu care erau întâmpinați turiștii acelor vremuri.

Orșova este un orășel situat într-un loc frumos, binecuvântat, cu munte și apă, unde se poate trăi frumos din turism. Am văzut multe pensiuni chiar pe malul Dunării și multe ambarcațiuni cu turiști mergând spre mănăstirea Mraconia și spre chipul lui Decebal, devenit o emblemă a locului.

După ce am luat prânzul la Taverna Sârbului, undeva în aval de Hidrocentrala de la Porțile de Fier, am plecat spre Târgu-Jiu, unde urma să înnoptăm ultima noapte din excursie. Pe drum ne-a însoțit o ploaie destul de zdravănă, astfel încât la sosirea la destinație, la hotelul Gorj, apa înfundase canalizarea, fiind nevoiți să mai așteptăm vreo două ore, pentru a putea merge prin oraș, la Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana Fără de Sfârșit, sculpturile lui Brâncuși, pe care le-a dăruit românilor. Am avut norocul să fotografiez coloana pe fundalul unui cer indigo, pe înserat, imediat după ploaie.

Fiind ultima seară petrecută împreună, părintele a organizat o seară tradițională oltenească, la restaurantul hotelului Gorj, unde, pe ritmuri de folclor urban contemporan, oferit de o obscură formație de muzicanți locali de nuntă, membrii grupului nostru au socializat la un pahar de vin și la o friptură de pui. Ca de fiecare dată, muzica este folosită și cu scopul de a alunga toate rozătoarele mici și insectele de bucătărie, fiind la un nivel al decibelilor mult peste cel normal, așa că, atunci când formația cânta, noi, beneficiarii serii oltenești, trebuia să țipăm unii la alții, când vorbeam, chiar dacă eram la jumătate de metru unul de celălalt.

Lucrul care ne-a amuzat cel mai tare era faptul că chelnerițele, împreună cu patronul restaurantului, se prindeau în horă și dansau, alături de turiștii noștri. De multe ori, dacă aveai nevoie de ceva, trebuia să aștepți până când chelnerița termina de dansat, ca să vină să-i spui ce dorești.  Surpriza serii a fost un tort aniversar, pe care una din doamnele din grup l-a oferit soțului ei, antrenându-ne pe toți în binecunoscutele urări muzicale de „mulți ani trăiască!” și „cine să trăiască?”. Părintele, îmbrăcat cu o cămașă  bărbătească artizanală, metamorfozat de data asta în cântăreț de muzică populară, a ținut un mic recital muzical, în aplauzele tuturor. Trebuie să recunoaștem că părintele are o voce deosebită și că ar fi putut face, cu siguranță, la fel de bine, și o carieră muzicală.  Marius, aproapele meu sforăitor, a fost în culmea fericirii în timpul serii folclorice, pentru că reușise să aibă o conversație mai lungă cu una din chelnerițe, pe care reușise s-o convingă să-i scrie numărul lui de telefon, pentru a-l căuta, atunci când vine la mare. Ajutat puțin și de alcoolul consumat, deja își imagina idila romantică, cu chelnerița dănsăreață, pe plajele de pe litoral.

În camera de hotel, spunându-i că am să scriu pe blogul meu despre excursie, l-am întrebat dacă este de acord să-i pun poza pe blog. Marius nu numai că a fost  total de acord,  dar chiar mi-a pozat ca un fotomodel masculin, în ipostaze de „tip dur”, neezitând să-și expună și abdomenul gol, fiind convins că femeile sunt atrase de tipii mai corpolenți, pentru că le sugerează bogăție și prosperitate. Așa o fi, Marius, nu știu ce să zic, recunosc că psihologia feminină a fost și va fi pentru mine, ca pentru imensa majoritate a bărbaților, un mare mister, chiar dacă sunt înconjurat de patru ființe feminine, adică nevastă-mea plus cele trei fiice ale noastre. Așa că, fetelor, care sunteți în căutarea prosperității venite de-a gata și-a huzurului oferite de traiul alături de un viitor patron de cabinet stomatologic, nu ezitați să-mi cereți, în comentarii,  numărul de telefon al lui Marius. Dar va trebui să aveți puțintică răbdare, până-și consumă idila imaginară cu chelnerița din Oltenia și, mai ales, până-și pune la punct cabinetul. Și, poate până-și aranjează el afacerea cu stomatologia, se va inventa și un remediu eficient pentru stoparea sforăitului pe timpul nopții.

Deocamdată, eu trebuie să mai accept încă o noapte „parteneriatul civil temporar” cu el, locuind în aceeași cameră a hotelului Gorj, din Târgu-Jiu. Se pare că alcoolul are efect catalizator asupra fenomenului numit sforăit, pentru că ultima noapte a fost cea mai greu de suportat. Deși și-a pus ceasul de la mână să sune deșteptarea, Marius a amânat de două ori sculatul din pat, obligându-mă să ascult, alături de sonoritățile lui nazale, și piuiturile ceasului. Deși nu am dormit aproape deloc, mă consolez, totuși, că a fost ultima noapte a căsătoriei mele „elgibitiste” cu Marius. Ca să rezist la ultima zi a pelerinajului, am început dimineața cu o porție dublă de cafea, deși, în mod obișnuit, nu sunt băutor de cafea.

Strada principală din Caransebeș.

Clădire frumos renovată în Caransebeș.

Biserica mănăstirii Teiuș.

Interiorul bisericii mănăstirii Teiuș.

Piatra Scrisă, unde se zice că se vede chipul lui Hristos.

Herculane, la ceas de seară.

Pe drum, între Herculane și Orșova. O zonă deosebit de frumoasă.

Portul turistic Orșova.

Urcăm pe nava Flamingo.

Gata de plecare. Avem noroc de o vreme excelentă la început de septembrie.

Am lăsat Orșova în urmă.

Pe malul stâng al Dunării, Orșova cu pensiuni turistice.

Mergem tot în amonte.

De vorbă cu membrii echipajului de pe Flamingo.

Sunt lăsat la timonă pentru o poză de amintire. Nu se știe ce s-ar fi
întâmplat dacă m-ar fi lăsat vreo jumătate de oră.

O poză în peisaj cu asupritorul meu nocturn, Marius.

Tot la deal, biciuind caii putere ai motorului.

Intrăm în zona spectaculoasă a Cazanelor.

Surprize, surprize, dar fără Andreea Marin: nava se numește Sarmisegetuza!

Circulație intensă pe Dunăre!

Părintele fluturând tricolorul la pupa.

Multă lume se pozează cu tricolorul, inclusiv paparazzi-ul Emil.

Cazanele Dunării.

Ambarcațiuni mai mici, pline cu turiști.

O privire spre Cazane, din prova navei.

Întrebându-l pe Decebal de ce privește supărat spre Serbia,
mi-a răspuns că e cam nemulțumit de ceea ce se-ntâmplă-n
Dacia zilelor noastre și că ar vrea să emigreze.

Mănăstirea Mraconia.

Șalupe rapide cu turiști grăbiți.

Turiști grăbiți cu șalupe rapide.

Împreună cu Emil Hanganu, cel mai mare paparazzi din sud-estul
Europei, care poate transforma, cu ajutorul aparatului foto,
un răsărit de soare într-un apus de lună, o pisică domestică
într-una de mare și un sărut protocolar,
într-unul pasional și  LGBT-ist! :)

La întoarcere, taifasul ia locul pozatului.

O frumoasă pensiune în care mi-ar plăcea să revin în viitor.

Dunărea văzută de lângă mănăstirea Sf. Ana, Orșova.

Mănăstirea Sf. Ana.

Porțile de Fier.

Masa tăcerii. Târgu-Jiu.

Coloana fără de sfârșit a lui Brâncuși din Târgu-Jiu.

O clădire aflată chiar lângă parcul coloanei, foarte frumoasă.

O biserică aflată în apropierea coloanei.

Seara tradițională oltenească la restaurantul hotelului Gorj.

Dobrogenii se distrează la seara oltenească.

Sărbătoritul serii: soția i-a făcut surpriză un tort, de ziua lui, iar părintele
i-a cântat, ca un veritabil rapsod.

Poarta sărutului. Târgu-Jiu. 

Vedere din parc, de lângă Poarta sărutului, către oraș.

Ultima zi a călătoriei noastre spirituale prin țara lui Dracula, a lui Gică Hagi și-a Nadiei Comăneci, a început cu vizitarea mănăstirii Polovragi, din județul Gorj, o mănăstire situată la poalele munților Piatra Polovragilor. În exteriorul mănăstirii, la intrare, pe stânga, am descoperit un frumos și cochet magazin cu produse naturale, multe din ele prelucrate de măicuțele din mănăstire. O surpriză frumoasă am avut când, la ieșirea din mănăstire, când să ne urcăm în autocar, am descoperit, la vreo două sute de metri, pe o pajiște verde, la marginea satului, o superbă tabără de sculptură cu simboluri dacice, unde am admirat din nou lupul dacic și unde am stat de vorbă cu un dac înlemnit de indignare, în mărime naturală. Emil, pasionat de fotografie, a fost de-a dreptul încântat de descoperirea mea și m-a însoțit imediat în mica noastră escapadă printre daci și lupi de lemn.

Următorul popas l-am făcut la Horezu, la târgul de ceramică și produse artizanale, unde am admirat oalele, ulcelele, cănile și alte produse gospodărești care formau inventarul caselor românilor înainte de revoluția industrială și înainte ca plasticul de unică folosință să ne invadeze casa, străzile, pădurile, râurile, mările și oceanele. Acolo mi-a venit ideea ca ultima parte a vieții,  cel puțin pe perioada verii, să ne-o petrecem într-o căsuță simplă, la țară, în care să existe numai obiecte simple, făcute artizanal, fără nici un obiect de plastic. Fără computer? Fără telefon? Hmmm! Nu știu, poate facem mici excepții...
Următoarea pe lista noastră a fost mănăstirea Hurezi, din județul Vâlcea, cel mai mare ansamblu monastic din România, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Domeniul este imens, cuprinzând pășuni, livezi mari și un heleșteu. Aici, mai mulți pelerini din grupul nostru au încălcat a opta poruncă divină, furând mere din livada mănăstirii și ronțăindu-le cu poftă pe lunga alee ce duce de la poarta mănăstirii până la ieșirea din domeniul monastic. Mărturisesc că m-am numărat și eu printre păcătoșii hoți de mere, dar tentația era mult prea mare. Merii erau pur și simplu încărcați cu fructe, iar crengile erau în imediata apropiere a aleii principale. Cum să reziști unei astfel de ispite? Noroc că pe-acolo nu erau și șerpi vorbitori, ca prin grădina Edenului, că nu cred că ne-am mai fi apropiat de mere!
De fapt, acum, când scriu și rememorez peisajele prin care am trecut de-a lungul excursiei, îmi dau seama că a fost o toamnă încărcată de mere. Peste tot am văzut livezi încărcate cu mere de toate soiurile și toate culorile. Îmi vine greu să înțeleg cum, la asemenea bogăție de fructe, supermarketurile de la noi aduc mere din Polonia, pere din Italia și struguri din Africa de Sud. Ceva nu este în regulă cu noi, ca popor, în epoca în care trăim acum! Știu, „economie de piață”, „globalizare”, „comerț liber”, „nu-ți place, nu cumperi!”, dar chiar așa? Să se prăvălească merele grămadă peste tine, și tu să aduci mere din Noua Zeelandă, cum am văzut astă-iarnă într-un supermarket din Mangalia!? Ceva nu este în regulă cu noi și cu țara noastră, oameni buni! Doamne, când voi veni la tine și-mi vei număra păcatele din viața asta, te rog să tai de pe listă furtul de mere de la mănăstirea Hurezi. Oricum, multe dintre ele ar fi căzut pe jos și nu le-ar fi mâncat nimeni.

Plecând de la mănăstirea Hurezi, în drum spre Râmnicu-Vâlcea, părintele-ghid a început să ne citească, cu aceeași voce blândă cu care ne citea despre viețile sfinților, despre „micii de la Dedulești”, o localitate aflată imediat ce ai trecut din județul Vâlcea în județul Argeș. Articolul de pe internet, pe care-l citea părintele, aducea laude micului de la Dedulești, îi descria gustul, aroma, compoziția cărnii, condimentele, faptul că este „cel mai mare mic” dar și cel mai ieftin din zonă, în sfârșit, o suită de laude care făcea să-ți plouă-n gură. Pentru că mi s-a părut amuzantă asocierea dintre vocea evlavioasă a părintelui și subiectul despre care vorbea, i-am zis, într-o mică pauză de lectură: „Sfântul Mic cel Mare de la Dedulești!” Părintele a făcut o mică pauză, a râs scurt, apoi și-a reluat predica laudativă la adresa micului cel mare și gustos, pregătindu-ne spiritual pentru întâlnirea cu celebrul produs gastronomic de pe marginea șoselei ce face legătura dintre Râmnicu-Vâlcea și Pitești.
Nu apucase să termine „Epopeea Micului cel Mare” când, într-o comună de la intrarea în Râmnicu Vâlcea, văzând pe marginea drumului un cortegiu funerar destul de măricel, părintele zise, glumind: „Da` eu zic să nu mai oprim la Dedulești, la mici, pentru masa de prânz; mergem mai bine la pomană la mortu` ăsta, că văd că a fost cu dare de mână; are  trei preoți la înmormântare!” „Ce ochi de expert în pomeni aveți, părinte!”, îi zic, „eu n-aș fi remarcat amănuntele astea!”

În cele din urmă, ca să ne convingă că predica despre micii de la Dedulești a fost justificată, masa de prânz am luat-o pe marginea șoselei, în celebra curbă în care miroase a mici la grătar de la mare distanță și unde șoferii de tir, de furgonete și de alte mașini de marfă și de călători, se delectează cu micii mari și zemoși. Am mâncat și eu trei bucăți, urmați de-o bere, în compania paparazzi-ului Emil și a soției lui și pot confirma că, într-adevăr, sunt gustoși și că merită o statuie pe marginea șoselei. Și chiar predici din partea preoților din zonă, la slujba de duminică! Cred că părintele Emilian, după ce va citi chestia asta, va lua hotărârea să nu mă mai ia în nici un pelerinaj de-acum încolo, chiar dacă mă ofer să-l plătesc dublu.

Ultimul obiectiv turistico-religios din traseu a fost la mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureștiului. Prima impresie a fost total neplăcută, pentru că înainte de toate a trebuit să mergem la toaletă. Obișnuiți cu toaletele curate și foarte îngrijite din restul țării, am rămas neplăcut impresionați de miros, de lipsa capacelor la WC, a hârtiei igienice și a săpunului. Nu știu dacă tot timpul este așa sau s-a nimerit să fie așa doar în ziua aceea, dar o astfel de experiență te poate face să-ți schimbi total impresia despre un loc. A doua experiență neplăcută a fost atunci când un domn cu barbă, aflat la intrarea în mănăstire, ne-a spus că trebuie să plătim parcarea autocarului pe durata vizitării mănăstirii. Problema s-a rezolvat după ce părintele a dat un telefon la patriarhie și s-a ajuns la concluzia că ...„au să ne dea ei nouă bani, nu noi lor!”, după cum l-am auzit pe părinte zicând, în urma convorbirii telefonice. E o chestiune pe care n-o înțeleg, oricum aș lua-o, fie pe parte spirituală, fie pe parte strict turistică, economică: îți vin niște oameni în vizită, care îți cumpără obiecte religioase, dau acatiste, cumpără produse din magazinul tău alimentar, de la poartă, se închină în biserica ta, iar tu le ceri bani pentru parcarea autocarului și îi întâmpini cu toaleta împuțită. Trebuie să recunosc că am văzut o mare diferență, în privința asta, între mănăstirile din centrul și sud-vestul țării, de pe traseu, și zona Bucureștiului. Peste tot toaletele erau curate, îngrijite, cu cele necesare, iar personalul administrativ era politicos și amabil. Numai la Cernica a fost pe dos. Sudul țării mai are de lucrat la ospitalitate și la curățenie, chiar și la mănăstiri, din păcate!

Mănăstirea Polovragi, jud. Gorj.

Mănăstirea Polovragi. Flori în curtea interioară.

Biserica mănăstirii Polovragi.

Mănăstirea Polovragi. Exterior.

Un magazin cu produse naturale pentru sănătate,
aflat la intrarea în mănăstire.

Peisajul din spatele mănăstirii este spectaculos.

O frumoasă pădure este în apropiere.

Din nou ne întâlnim cu dacii, pe parcursul excursiei. Aici este
o superbă tabără de sculpturi dacice, în lemn, într-o pajiște
aflată la intrarea în mănăstirea Polovragi.

Emil în acțiune.

Printre sculpturi păștea calul lui Decebal.

L-am chemat și am stat puțin de vorbă.

Abia acum îmi dau seama ce norocoși am fost,
copii fiind, pentru faptul că am crescut în preajma cailor.

Lupul dacic, scoțând limba la clasa politică actuală.

Lup și dac.

Probabil Deceneu.

O privire de ansamblu asupra taberei de sculptură.

Intrarea în tabăra de sculptură.

Pentru a vedea mărimea reală a sculpturilor, ținând cont că eu
am 1,73 m înălțime.

De vorbă cu un dac:
-Ce ați făcut, mă, fraților, din țara pe care  v-am lăsat-o noi?, zice el.

-Păi ce să facem: mazăre, viezure, mânz...Dar cel mai mult am făcut-o varză!, zic eu,

folosind cele câteva cuvinte dacice moștenite de la ei.

Horezu, în târgul de ceramică.

Coșuri.

Cum au trăit strămoșii noștri fără plastic, mii de ani?

Mănăstirea Hurezi, jud. Vâlcea.

Chilii la mănăstirea Hurezi.

Mănăstirea Hurezi are cel mai mare domeniu din țară.

Biserica mănăstirii Hurezi.

Curtea interioară a mănăstirii Hurezi.

Curtea interioară a mănăstirii Hurezi.

Pavajul curților interioare este din piatră naturală.

Iazul mănăstirii Hurezi.

Pădurea din apropiere.

Curtea mănăstirii.

În apropierea mănăstirii Hurezi, am
descoperit o bisericuță deosebită.

Biserica Sfinții îngeri.

Biserica Sfinții îngeri, monument istoric.

Biserica mănăstirii Cernica.

Mănăstirea Cernica.

Apus de soare pe malul lacului Cernica.

După cele cinci zile de mers cu biserica pe patru roți, prin jumătate de țară, sosise timpul să ne întoarcem acasă. Ca de fiecare dată, părintele a cedat microfonul celor ce voiau să-și spună impresiile despre experiența pelerinajului. Toți cei care au vorbit au fost mulțumiți de varietatea obiectivelor, fie culturale, fie istorice, fie religioase, au fost încântați că părintele ne-a pus să facem și puțin sport, prin drumurile la Izvorul lui Arsenie Boca, de la Sâmbăta de Sus, prin pădure, dar și la Cetatea Sarmisegetusa Regia, și s-au întors la viața zilnică cu mai multă speranță și mai multă credință în Dumnezeu.

Am rămas dator, totuși, cu un răspuns mai amplu la întrebarea din titlu:

De ce-l venerăm pe părintele Arsenie Boca? 

O parte din răspuns am încercat să-l dau pe parcursul relatării pelerinajului, din ceea ce am văzut și am simțit personal, în timpul celor cinci zile. Din cărțile citite și filmele văzute despre viața lui, înclin să cred că a fost un om cu totul deosebit, de o moralitate cu totul aparte, ceea ce cu greu găsești printre români, un om de o curățenie sufletească la care aspirăm, poate, conștient sau nu, fiecare dintre noi.
Tocmai această moralitate nepământeană a lui, în mijlocul moralității relative și deosebit de elastice, a noastră, a celor mulți, ne face să-l privim ca pe un om din altă lume, ca pe un sfânt. În oceanul de impostură, de mediocritate, de analfabetism, pe care le vedem zilnic pe scena politică a țării, sau chiar în jurul nostru, figura lui apare ca o lumină, ca o speranță că, poate, nu suntem pierduți, că poate mai există în noi acea fărâmă minimă de curaj și demnitate, care să ne ajute să trecem de această vale a plângerii, în care se află acum țara noastră. Neavând modele demne de urmat în prezent, instinctiv le căutăm în trecut. Fie că ești un om religios, fie că ești ateu convins, fie că te afli între credință și necredință, nu poți trece indiferent pe lângă fenomenul spiritual care are loc în prezent în jurul părintelui Arsenie Boca. Dincolo de mercantilismul Bisericii Ortodoxe Române, dincolo de afacerea prosperă a turismului religios, dincolo de excesele unor episcopi și de greșelile omenești ale unor preoți, căzuți în tot felul de păcate lumești, apare figura lui Arsenie Boca, căruia nu-i poate, nimeni, reproșa, nimic. Nici o slăbiciune omenească, nici un viciu, nici o abatere de la calea de a face întotdeauna numai binele pentru cei din jur. Un popor se poate salva printr-un singur om. Poate că, din perspectivă strict spirituală, acel om este părintele Arsenie Boca.





George Balaur,
28 decembrie 2018,
Mangalia