O zi în regatul lui Geac-scurtă aventură pe valea Negrașului

Zilele trecute, am fost pe meleaguri argeșene, pentru a comemora 3 ani de la plecarea lui Barosanu`, socrul meu, dintre noi. Am ajuns chiar când preotul intrase în casă și sfințea mâncarea pentru parastas, apoi, după masă, unde am avut o discuție plăcută și interesantă, pe teme de actualitate, cu părintele Georgel, am plecat, împreună cu cumnații mei Costi și Vio, pe valea Negrașului, unde își are instalată ferma ciobanul Geac, de unde Costi se aprovizionează cu carne proaspătă și cu brânză. Dacă vă întrebați cu ce ne-am „teleportat” până acolo, pot să vă spun că am folosit o mașină a timpului numită „Tico”, mașina lui Costi, pe care a lăsat-o la țară pentru astfel de expediții, care, așa cum zicea o reclamă, acum vreo douăzeci de ani, ne-a uimit, pentru că s-a comportat ca o veritabilă mașină de teren, prin toate drumurile sălbatice, uneori cu gropi și șanțuri pline cu apă,  de pe valea Negrașului. „Tico, mă uimești!”-vă mai amintiți reclama?

Am avut bucuria să fac cunoștință cu Geac și familia lui, niște oameni harnici, veseli și primitori, care iradiau de sănătate și de bună-dispoziție, și care sunt, fără doar și poate, suveranii acelei văi, chiar dacă muncesc de dimineața până seara târziu și rareori pot părăsi ferma, pentru a veni la casa lor din sat, sau pentru a merge, cu treburi, la oraș.

Dar, pentru că o fotografie face cât o mie de cuvinte, să pun mai bine imaginile făcute cu ocazia asta:

Coborând din sat spre valea Negrașului, în legendarul Tico,
care avea să ne uimească încă o dată.

Salcia unde acum vreo douăzeci de ani, stăteam la umbră cu oile, împreună cu tanti Neluța.
Venisem de la Mangalia și eu m-am oferit, pentru că trebuia ca un membru al familiei
să meargă cu oile. Cu ocazia asta, mi-am amintit de copilăria mea, când mergeam,
împreună cu vecinii mei, tot copii,  ca și mine, cu oile la păscut.

Un puț. Din el se adapă animalele care pasc în timpul verii. 

O salbă de bălți, bine ascunse în coasta dealului, formează un fel de minideltă a Negrașului.

Altă baltă frumoasă, cu apă limpede.

La vară trebuie să venim ca să vedem dacă are și pește balta asta frumoasă.

„Tico, mă uimești!” O poză  în peisaj, cu mașina-minune care ne-a adus pe vale.

Papură verde la sfârșit de noiembrie.

Măceșul și păducelul, arbuștii de strajă permanentă pe valea Negrașului.

Am căutat nod în papură, dar n-am găsit nici unul. În schimb, un stol de vreo 10-15 rațe
sălbatice, plus un bâtlan, au zburat din balta asta, când ne-am apropiat periculos de mult de ele.
Chestia asta ne-a cam uimit, pentru că la sfârșit de noiembrie, ar fi trebuit să fie plecate spre
țări mai calde.

Cumnații mei, Costi și Vio.

Costi, șeful expediției, cunoscătorul în detaliu al fiecărui metru pătrat al văii.

Ăsta sunt eu, bine-dispus după aerul curat respirat, dar și după vinul de butuc băut, adus de Vio,
 pentru a ne pune sângele în mișcare în frigul umed de sfârșit de noiembrie.

Tico, iar mă uimești! Mașina-minune, văzută din spate.

Fructele de păducel, o pată de culoare veselă, la final de noiembrie.

Lintiță verde.

Pipirig.

Ferma lui Geac, văzută de dincoace de cursul pârâului Negraș.

Câinii lui Geac, în loc să ne sfâșie, ne-au întâmpinat cu blândețe și ospitalitate, așa cum îi
întâmpinăm noi, românii, pe cei care vin să ne exploateze bogățiile solului și-ale subsolului.

Un câine alb, la fel de ospitalier ca și cel negru. 

Ferma lui Geac, văzută de pe dealul din apropiere. În plan secund se vede cursul pârâului.

Măsline de cea mai bună calitate, răspândite de oile lui Geac pe tot islazul, 
pentru a asigura iarba primăverii viitoare.

O scroafă cu țâțe mari și cu mulți purcei, la fel de 
ospitalieră, a venit să ne dea binețe, pe limba ei.

Aici a venit cu copilașii ei, de toate culorile.

Ferma lui Geac are și păsări: curci, găini, toate crescând în libertate.
Nu l-am întrebat pe Geac dacă și vulpile apreciază mult libertatea lor.

Purcelul ăsta roșu ne-a atras în mod deosebit atenția, așa că trebuie să-l facem vedetă internațională.

Căbănuța lui Geac de la fermă. Ușa era deschisă, așa că am intrat, 
să vedem dacă nu cumva doarme. Aici este un hol la intrare, unde este 
o sobă cu plită de fontă, a cărei parte din spate încălzește dormitorul. 
Geac era plecat în sat, cu treburi, iar oile erau la păscut, cu altcineva.
Focul ardea pâlpâind în sobiță, așteptându-i să se întoarcă.

În așteptarea lui Geac, am plecat prin împrejurimi,
unde Costi ne-a arătat Crucea lui Litreș.

Crucea lui Litreș.

Încercăm să deslușim ce scrie pe ea.

Curățând lichenii de pe cruce, am descoperit scris „1913” și câteva nume de oameni. 
Pentru că nu aveam la noi scule pentru curățat lichenii, am hotărât să venim la 
primăvară special pentru a curăți crucea și a descifra toată inscripția. Se pare că a 
fost ridicată în memoria celor ce au căzut în timpul războaielor balcanice, din 1913. 
Ar fi chiar interesant să aducem copiii de la școală din Recea, Deagu, Orodel, 
Izvoru, pentru a le preda o lecție vie de istorie. În definitiv, strămoșii noștri 
au lăsat crucea asta pentru noi, urmașii lor, nu!?

Vio și Costi, în ipostază de arheologi
amatori, lângă Crucea lui Litreș. 

Balta lui Geac, viitoare pescărie, unde am fost invitați la anul, la pescuit sportiv. 
Se află cam la vreo 200 de metri de ferma de animale, mai sus, pe cursul pârâului. 
Am uitat să-i spun lui Geac că pentru mine „pescuit sportiv” înseamnă să vin cu o 
plasă de pescuit, să prind în ea vreo sută de kile de pește, apoi să fug, ca să nu mă 
prindă proprietarul bălții. E sportiv, nu?

Încă un păducel, pe malul bălții, care m-a invitat să-l pozez.

La anul trebuie să venim aici, la pescuit. Costi studiază terenul.

Geac, împăratul acestor locuri, primindu-ne la el în 
cabană, lângă soba caldă, cu o țuică de prună.

Costi și Margareta, soția lui Geac, discutând, fiecare cu carnețelul în față, 
despre contabilitatea relației dintre ei: „câți miei mai sunt, câți iezi, câți 
tăiem, câți mai rămân, câtă brânză mai avem de luat, cât nutreț pentru 
iarnă mai trebuie să vă aduc?” Totul pentru a avea o alimentație 
cât mai sănătoasă, pentru el și familia lui.

Oile și caprele sunt aduse de la păscut de fiica lui Geac, împreună cu un ajutor.

Geac execută rapid, cu multă măiestrie, sacrificarea a doi miei și doi iezi. 

Probabil de aici vine expresia „a privi ca curca-n lemne”.

Oile și caprele primesc o porție suplimentară de mâncare la sosirea de pe câmp.

Geac jupoaie cu precizie de chirurg animalele sacrificate.

La lăsarea întunericului, găinile lui Geac se urcă în salcie și se pregătesc să stingă veioza.

Geac dezbracă cu mult talent iezii și mieii, la lumina lanternei telefonului, ca un 
chirurg în sala de operație. Într-o oră, a sacrificat, a jupuit și a scos măruntaiele 
din toate cele patru animale sacrificate.

Pe drumul de întoarcere, Tico ne uimește din nou. Dar mai mult decât Tico, ne uimește
Costi, care-și aduce aminte fiecare metru din drum, destul de întortocheat, mai ales pe întuneric.

Expediția asta pe Valea Negrașului mi-a mers la suflet, în ciuda frigului umed de sfârșit de noiembrie.

L-am cunoscut pe Geac și pe soția lui, pe fata lor de 22 de ani, foarte harnică și integrată perfect în ecosistem, care i-a ajutat pe părinți la toate treburile, deși era venită într-o mică vacanță, ea lucrând într-un cabinet medical de stomatologie, la oraș. 

Pe valea Negrașului, este regatul lui Geac, unde prea puțin este atins de mersul politicii și de informația orașului, chiar dacă are în cabana lui, un radio portabil și un laptop, pe care intră seara, pe internet, în scurtul timp cât i-l permite bateria încărcată la alternatorul tractorului. Chiar dacă peste țară sau peste lume vor trece năvală crize financiare și de producție, greve și revoluții, el și familia lui vor avea prea puțin de suferit, pentru că ei au strictul necesar, pentru supraviețuire, asigurat pentru multă vreme. 

Trăind în ecosistemul lor verde, unde natura se regenerează perpetuu și le asigură existența, spre deosebire de noi, citadinii, locuitorii ecosistemului gri, care am devenit un fel de „homo-sapiens-împingătorus-căruciorus”, dependenți de supermarketuri, Geac și familia lui, împreună cu toate vietățile din jurul lor, formează o economie închisă, dar care le poate asigura hrana pe termen aproape nelimitat. 

Îmi plac astfel de oameni, care își câștigă existența prin muncă, care nu se plâng pe la ușile primăriilor, pentru ajutoare sociale, care asigură baza existenței noastre, a tuturor, căci de mâncare avem toți nevoie, indiferent de treapta socială pe care am ajuns. Sunt veseli, sănătoși, și sunt o adevărată pacoste pentru concernele farmaceutice, căci prea puțini dintre ei au de-a face cu farmaciile, sistemul lor imunitar fiind extrem de viguros. Se mulțumesc cu puțin, sunt foarte practici, iar produsele de lux sunt pentru ei niște obiecte absolut inutile. Necontaminați de vitrinele, fudulia și fițele orașului, copiii lor cresc sănătoși și responsabili, participând la toate muncile gospodăriei, de mici. 

La plecare i-am îmbrățișat și le-am spus că m-am simțit foarte bine în ferma lor. Costi, cumnatul meu, i-a asigurat că nu sunt prea darnic cu laudele și cu îmbrățișările, așa că pot fi siguri că chiar m-am simțit bine la ei. 

Am plecat din regatul lui Geac pe întuneric, cu speranța că la primăvară ne vom revedea, ca să-i explic ce-nțeleg eu prin „pescuit sportiv”.

Scurta aventură pe valea Negrașului, în regatul lui Geac, m-a readus, pentru câteva ore, în ritmul vieții simple, în mijlocul naturii, pe care am trăit-o în copilărie, până să plec la oraș, la liceu, și apoi mai departe, la institut.  Tocmai de aceea am trecut-o printre amintirile mele de pe blog, pentru a putea revedea imaginile locului și mai târziu, dar și pentru a-i face și pe alții să mediteze puțin la condiția speciei noastre, care am trecut, de-a lungul evoluției noastre, prin mai multe stadii,  plecând de la ipostaza de vânător-culegător și ajungând astăzi la condiția de  împingător de cărucior.