Șah la rege!

Deși forma de guvernământ a României, înscrisă în constituție, este republica, trebuie să remarcăm că, în paralel cu această formă de guvernământ oficială, există, ca într-un univers paralel, o formă de guvernământ alternativă, pe care am putea-o numi, la fel de bine, multimonarhie de carton, plurimonarhie butaforică sau multiregat de mucava.

O adevărată inflație de regi, regine și împărați a apărut după evenimentele din decembrie `89, în acești 26 de ani republica parlamentară fiind pădurea dătătoare de viață, la umbra și răcoarea căreia au răsărit ciupercile micilor regate paralele, întrepătrunse și  întrețesute prin nevăzute fire subpământene, ca firele miceliului sub covorul de frunze moarte.  Avem regele fotbalului, regele cherestelei, regele petrolului, Manolescu-regele criticilor literari, nenumărați regi ai asfaltului, prinți ai deszăpezirilor, monarhi ai bordurilor, regele-sultanul-faraonul-mai puțin primar Mazăre, regele vinului, iar, pentru o etnie, care apărea în discursurile prezidențiale  predecembriste la rubrica „și alte naționalități conlocuitoare”, numită azi, de unii-romi, de alții-țigani, avem două capete încoronate: unul e rege, altul împărat! Cot la cot cu ei stau regele manelelor și regina muzicii lăutărești. O nesfârșită cohortă de capete încoronate! Și, „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, regele Mihai, care se află din 30 decembrie 1947 încoace, într-o dilemă hamletiană: este sau nu este? Rege, adică.

Păi, s-o luăm pe îndelete: prin actul de abdicare, semnat cu o zi înainte de revelionul anului nou 1948, a renunțat la prerogativele de monarh, pentru el și pentru toți succesorii lui, asta însemnând clar, simplu și concis: nu mai era rege! Dacă nu ar fi semnat și ar fi fost asasinat, ar fi murit ca rege al României, simplu ca bună ziua! Abdicând, și-a pierdut această calitate!

Dincolo de definiția din dicționar, „rege”, în mentalul colectiv, înseamnă „masculul dominant”, „cel mai tare din parcare”, cel la care toată lumea se raportează ierarhic ca fiind „cel mai puternic”, adică cel la care toată lumea privește de jos, supusă, și cel care privește pe toată lumea de sus, ierarhic vreau să zic, a nu se înțelege...arogant.

Abdicarea este un fenomen care s-a produs și se produce, fără act scris, peste tot în lumea animală, cu care fac analogie, ori de câte ori nu înțeleg anumite comportamente umane. Când babuinul dominant din turmă o ia pe cocoașă de la alt babuin, mai tare-n mușchiulatură decât el, și părăsește poziția de lider, plecând cu coada-ntre picioare, a înfăptuit o abdicare. 

Un rege babuin, masculul dominant al grupului,
avertizându-ne că n-are de gând să abdice.
Sursa:hobby-zoo.ro

Regele manelelor, Nicolae Guță. Faceți comparație cu poza de mai sus și remarcați
 „evoluția” speciei de la maimuță la Guță!
Sursa:wowbiz.ro

Primarul Mazăre, un caz aproape patologic al plurimonarhiei

butaforice postdecembriste: rege, sultan, faraon, dar mai ales fanfaron!

Sursa:academiacatavencu.info

Când șeful găștii de cartier o ia în freză de la puștiul care a fost trimis pe ascuns de mămica lui la lecții de  judo și karate, nemaiputând să colecteze taxa de protecție, înfăptuiește o abdicare. Când șeful mafiot, traficant de droguri și de  carne vie, cedează cartierul în care operează, unui alt „boss”, în urma promisiunii unui glonț în freza unsuroasă, a înfăptuit o abdicare. Abdicările, de cele mai multe ori, nu se produc de bunăvoie, ca și decapitările, de altfel. Regii Franței pot confirma asta de pe lumea ailaltă, dacă le dăm un telefon.

Puține au fost situațiile în care unui succesor la tron, fusta unei femei i s-a părut mai atrăgătoare decât coroana, cum a fost, de exemplu, Carol al II-lea, buzele cărnoase ale Elenei Lupescu exercitând asupra lui mai mult magnetism decât tronul unei țări aflate la răscrucea a trei imperii, după cum a și scris, singur, cu mânuța lui, în scrisoarea de abdicare trimisă de la Milano în 28 decembrie 1925, făcându-l pe Mihăiță, aflat atunci la vârsta de 5 anișori, să lase jucăriile pe covor și să se joace în continuare cu destinele unei jucării mult mai mari, numite România. 

”Dau un regat pentr-o femeie!” Carol al doilea, un om
care a prețuit mai mult lumescul trecător decât gloria istorică.
Sursa:stelian-tanase.ro

Așa arată buzele femeii ai cărei feromoni  au schimbat
indirect soarta României: Elena Lupescu
Sursa:stelian-tanase.ro

Aidoma băiatului de bani gata, care moștenește o avere uriașă și  pe care în scurt timp o pierde la ruleta cazinourilor, ajungând falit, așa s-a întâmplat și cu Mihăiță: s-a trezit în brațe peste noapte cu ditamai jucăria pe care, neîndemânatic fiind, a scăpat-o din mâini și a spart-o.

Comparându-l cu Napoleon Bonaparte, un mascul dominant prin excelență, care a luat puterea prin forță și s-a declarat împărat al francezilor, Mihai s-a dovedit incapabil de exercitarea calității de monarh, chiar primind de-a gata această calitate! Istoricii nostalgici ai monarhiei au încercat să atribuie această incapacitate pe seama vârstei destul de fragede avute în momentul abdicării, precum și unui concurs de împrejurări istorice total nefavorabile. Da, se poate argumenta și în acest fel, însă eu cred, mai degrabă, că acesta avea o incapacitate biologică de a exercita această calitate. 

Dacă Napoleon, un excelent orator și mobilizator al soldaților, spunea uneori, mai în glumă, mai în serios: „Eu când deschid gura, nu vorbesc, poruncesc!”, nu același lucru l-ar putea spune și tragicul nostru personaj, un rege ce a căzut de la masa de șah a istoriei înainte de a începe partida, care avea un discurs plat, gângav, lipsit de expresivitate și de substanță, întotdeauna scris, nu vorbit. Cine poate vedea și dincolo de aparențe, a putut observa imediat că, de fapt, puținele discursuri publice ținute de fostul monarh, i-au fost scrise de alții, cei aflați în preajma sa, și care s-au folosit de fosta lui calitate, așa cum episcopii și patriarhul se folosesc de moaștele sfinților, pentru colectarea „mărunțișului” de milioane de lei, la cutia milei. Din 1990 încoace, am asistat la plimbarea moaștelor, încă vii, ale fostului monarh, scoase la defilare pentru a colecta bani la balurile de caritate și pentru a-și cere proprietățile Casei Regale, rând pe rând, ajungându-se la aberanta situație în care Paul Lambrino, un măscărici aventurier cu pretenții de moștenitor al ciozvârtei regale, să solicite bunuri regale în mod absolut nejustificat din perspectivă legală, intrând în combinații mafiote cu regele șpăgii și al jocurilor de culise, Viorel Hrebenciuc. 

Moaștele Casei Regale, încă vii, de pe urma cărora membrii ei
adună averi de la pupătorii de mâini monarhice.
Sursa:bzv.ro

Răspunzând  dilemei hamletiene a lui Mihai, „este sau nu este rege?”, răspunsul ar putea fi cam așa: da, este rege, este regele unui grup de oameni format în jurul său, pentru a profita de pe urma acestei apropieri. Pentru a nu deranja continuitatea exercitării puterii comuniste și după 1990, prin Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu și șleahta de neocomuniști din eșalonul doi, cei aflați la butoanele banului public, acest grup a fost mituit cu retrocedarea proprietăților Casei Regale, în schimbul  acceptării de a juca un rol decorativ-nostalgic al monarhiei, pentru adormirea vigilenței și a radicalismului promonarhist, și pentru a nu constitui niciodată un pericol adevărat pentru actuala putere. 

Vreți rege? Ok, îl aveți, aclamați-l cu milioanele la Putna, pupați-i mâna la recepțiile oficiale, participați la balurile filantropice, unde puteți să vă arătați toaletele în compania prințeselor, faceți plecăciuni în fața lui, faceți-vă „selfie” cu majestatea sa și arătați-le nepoților, să vadă ce bunici norocoși au avut, exercitați-vă nevoia biologică de a vă supune unui alt om, pe care voi, din reflex ancestral, îl considerați legătura voastră cu divinitatea! Dar lăsați adevărata putere la noi, continuatorii puterii comuniste, nu vă atingeți de privilegiile noastre și de averile noastre obținute prin exploatarea voastră! La câți regi avem deja, în plurimonarhia butaforică, ce mai contează unul în plus!? Plimbați-i moaștele vii pe unde vreți voi, dar aveți grijă ce spuneți și nu atentați la poziția noastră dominantă!

Infiltrarea actorului cu trecut securist, Radu Duda, în familia regală, a asigurat legătura matrimonială subterană între puterea securisto-comunistă actuală și grupul profitor din jurul fostului monarh, prin susținere reciprocă, la vedere chiar, după principiul „noi vă dăm înapoi tot ce vreți, chiar mai mult decât atât, voi stați în banca voastră cuminți și vă jucați de-a monarhia, pentru satisfacerea doritorilor de monarhie”, iar prin scoaterea principelul Nicolae de la succesiune, printr-un anunț misterios și lapidar al casei regale, în plină vacanță, în august 2015, se confirmă raportul de forțe de pe tabla de șah, unde piesa numită „regină” are puteri infinit mai mari decât piesa numită „rege”, principesa Margareta devenind astfel piesa principală în partida de șah istoric al puterii neocomuniste cu fosta monarhie.

Zvonurile care au circulat dinspre persoane cu legături în casa regală, cum că regele ar fi deja mort de mult, dar nu s-a declarat public acest lucru, pentru că nu fusese încă rezolvată îndepărtarea principelui Nicolae, vin să întărească bănuiala că „pionul otrăvit” Duda și-a făcut datoria cu care l-a însărcinat puterea securisto-comunistă actuală.

Radu Duda, un multitalentat actor, care a jucat roluridiverse 
(securist, principe, candidat la președinție) dar și rolul de 
„pion otrăvit” introdus de securiști în Casa regală.
Sursa:wikipedia.org

Sigur, promonarhiștii s-ar putea simți ofensați de ceea ce citesc aici, dar eu nu fac decât un act de exercitare a dreptului constituțional la liberă exprimare,  în calitate de neica-nimeni cu acces la internet. Nu contest rolul fundamental pe care l-a avut monarhia, ca instituție, în modernizarea României, și rolul lui Carol I în această desprindere a României din prăfuita societate fanariotă. Dar, în același timp, nu pot să-l pun pe fostul rege Mihai în rând cu Mihai Viteazul sau cu Ștefan cel Mare. Orice cârcotaș ar putea spune și despre marele voievod moldav că n-a fost decât un curvar și un bețiv, care, pe la petreceri, mai scurta de cap pe câte-un boier cu nevastă frumoasă, așa cum ni-l descrie cronicarul Neculce; astăzi ar fi dat pe PRO TV, la știrile de la ora 5, cam așa: „La Odobești, Fănică Barosanu, un cunoscut interlop din clanul Mușatinilor, după ce s-a făcut criță la o petrecere, l-a înjunghiat mortal pe un individ dintr-un clan concurent, după care i-a violat nevasta în văzul tuturor petrecăreților”.

Dar nu putem judeca un personaj istoric cu criteriile de evaluare ale altei epoci. Ștefan cel Mare rămâne un reper istoric al românilor, pentru rolul său în stoparea expansiunii unei (anti)civilizații pe continentul european, (anti)civilizație pe care, din păcate, doamna cancelar  Merkel o invită azi, peste secole, din sentimente mămos-caritabile, pe teritoriul apărat și de el, Ștefan,  timp de aproape o jumătate de secol.

De douăzeci și șase de ani încoace, adevăratul monarh, deși a avut un comportament zoologic de mascul omega, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, este Ion Iliescu, aflat la cârma unui partid- dictator, Partidul Comunist Român, metamorfozat cameleonic în multitudinea de partide și partidulețe care s-au perindat la putere, în cele mai grotești combinații: FSN, FDSN, PD, PDL, USL, PC, PUNR, ALDE, toate desprinse din vechiul PCR, ca tentaculele din capul caracatiței. Precum mica felină domestică, consumatoare de șoareci, el a căzut tot timpul în picioare, în ciuda tuturor nelegiuirilor pe care le-a comis, de un sfert de secol încoace, împotriva poporului român, fie că este vorba de crimele așa-zisei revoluții, fie de cele ale mineriadelor.

Ion Iliescu, adevăratul monarh al României, după decembrie `89,
patronul jefuitorilor țării, încercând să ne arate, de fapt, degetul din mijloc! 
Sursa:rfi.ro

Istoria este scrisă de învingători. Din păcate, fostul monarh, un personaj mai degrabă tragic al vremurilor lui, cocoțat de alții într-un rol pe care nu și l-a dorit, și pentru care nu era nici pregătit și nici înzestrat, n-a fost un învingător. Învingătoare mărunte sunt acum personajele secundare din jurul lui, dar nu într-un joc cu miză istorică, ci într-unul cu miză meschină, în care nu se glorifică o țară, ci se acumulează lucruri lumești și trecătoare, pe care le rod moliile și le mănâncă rugina neiertătoare a  timpului.

Cât despre adepții lozincii „Monarhia salvează România”, am pentru ei o veste tristă: din păcate, situația este exact pe dos, adică „România salvează monarhia”, prin retrocedările de bunuri către casa regală, dar mai ales prin întreținerea acesteia, pentru a duce o viață regească. Așa, că, la imensa masă de paraziți pe care trebuie să-i suportăm, din munca și impozitele noastre, se mai adaugă o grupare de paraziți: casa regală. Dar, ce să-i facem?, trebuie să satisfacem insațiabila nevoie a românilor de a se ploconi în fața unui „tătuc”, nevoie indusă de secole de plecăciune către porți străine, dar și dintr-un complex de inferioritate care ne menține, de veacuri, la periferia istoriei.

George Balaur, Mangalia, 18 martie 2016

Gânduri pentru feminitatea lumii

Trăim într-o lume preponderent androgerontocrată, adică, pentru a fi pe înțelesul tuturor, o societate omenească condusă de bărbați, dar nu de bărbați tineri și întreprinzători, cu gândul la viitorul lor și al copiilor lor, ci de niște boșorogi superbogați, care, după ce s-au jucat în copilărie cu mașinuța și pistolul cu apă, apoi la maturitate cu Lamborghini-ul  și carabina de vânătoare, ajunși la bătrânețe se joacă cu destinele a milioane de ființe omenești, pe care le mută și strămută pe harta planiglobului terestru, după cum le vine lor pofta. Imaginându-se niște mici dumnezei,  învârt cu degetele lor decrepite, dar și cu miliardele lor mucegăite, planeta Terra, împreună cu  restul de 99,99 % din locuitorii ei, după cum vrea mușchiul lor fleșcăit. 

În această lume aproape sută la sută masculină, competitivă, agresivă, femeia își vede de treburile ei și repară stricăciunile bărbatului: dacă bărbatul ucide o viață, eroic, în luptă, femeia naște o viață, în dureri, neștiută și nedecorată de nimeni; dacă bărbatul apasă pe trăgaci și ia o viață, femeia apasă cu grijă, pansamentul steril, pe o rană în spitalul ambulant, salvând o viață; dacă bărbatul distruge cartiere întregi cu o singură apăsare pe butonul ce lansează racheta ucigașă, femeia adună din molozul dărâmăturilor ceea ce se mai poate salva și-și continuă viața, în bejenie, alături de copiii ei; dacă bărbatul se laudă cu fildeșii elefantului  sau cu coarnele cerbului pe care l-a ucis, expunându-le pe perete, femeia nu se poate lăuda, afișând pe același perete, scutecele copiilor pe care i-a crescut.

În această lume dominată de violența masculină, de instinctele lui teritoriale, de aroganță și trufie, viețuiește împreună cu noi, în tăcere și umilință, partea feminină a planetei, truditoare în fabrica de textile din Bangladesh, în uzina ce produce automobile în China, pe plantațiile de ceai din India sau  sub soarele neiertător al deșertului african.
Aproape tot ceea ce face bărbatul, a ajuns să facă și femeia, de la spartul lemnelor, la condusul camioanelor de mare tonaj, la pilotarea avioanelor supersonice, până la ieșirea în spațiul cosmic. Lucru care, din păcate, cu puține excepții, nu se poate spune și despre bărbat, acesta considerând multe din muncile femeii ca fiind „cîh”, cum ar fi schimbatul scutecelor sau spălatul vaselor.
De-a lungul evoluției societății omenești, femeia l-a însoțit pe bărbat în toate acțiunile lui, la arat, la semănat, la culesul roadelor, la creșterea animalelor, la construcția colibelor sau a caselor. Lucru care nu se poate spune, din păcate, și despre bărbat, care a stat cam departe de treburile femeiești, preferând narghileaua, taverna, jocul de table sau, mai recent, telecomanda ,...prietenii știu de ce!

Tot ceea ce înseamnă creație a vieții, grijă, atenție, răbdare, bunătate, blândețe, ocrotire, sunt atributele feminității. Bărbatul pare a fi, în construcția vieții, un fel de unealtă de forță a femeii, având mai mult rolul de animal de povară și de brută bună de pus la muncile grele, precum și pentru a face selecția genelor mai rezistente, pentru generația următoare. De fapt, după ultimele cercetări din genetică, cromozomul Y,  cel responsabil cu generarea sexului masculin al embrionului uman, se pare că va dispărea în viitor, deoarece și-a pierdut, de-a lungul evoluției biologice, 95 % din gene. Adică, noi, masculii, mai suntem ținuți de natură, așa, cam până când femeile noastre vor avea în locul nostru roboți care să ne înlocuiască total forța fizică, după care, pa, microbiștilor, la groapa de gunoi a istoriei cu voi, trăiască clonarea speciei umane! 

Cea mai liniștită și armonioasă relație între femeie și bărbat pare a fi cea din tribul Hadza, din Tanzania, un fel de semi-matriarhat, unde femeia este cea care îl alege pe cel cu care vrea să aibă urmași, este total independentă de bărbat, locuiește împreună cu copiii în colibă, crescându-i și educându-i singură; bărbatul, ca vânător și culegător, are obligația să-i asigure hrana, atât ei cât și copiilor făcuți cu ea. Nu divorț, nu gelozii, nu scandaluri, nu alcoolism și violență domestică, nu copii lăsați pe drumuri prăfuite sau în grija statului! Se confirmă astfel ideea genială că, pentru a evita un divorț, cel mai bine este să nu te căsătorești!

Femeie din tribul Hadza, întrebându-se  de ce divorțează suedezele. Sursa:pinterest.com

Religiile au așezat femeia, cu mici și neînsemnate excepții, pe o treaptă inferioară bărbatului, având chiar și în zilele noastre o poziție umilitoare în anumite societăți asiatice și nord-africane, această atitudine reflectând de fapt raporturile de subordonare existente în societățile respective, unde bărbatul, indiferent de gradul de încrețire a creierului, reprezintă în cadrul familiei un fel de zeitate cu puteri absolute.

În general, religiile au avut o mare doză de misoginism, unele  excluzând cu totul feminitatea din alcătuirea și funcționarea Universului, din actul creației, exemplul cel mai la îndemână fiind chiar creștinismul, unde Sfânta Treime, este compusă din Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, nimic de genul feminin!
În Egiptul antic, exista chiar credința că lumea a fost creată de zeul Atum, care și-a slobozit sămânța pe Pământ, de aceea faraonii, în timpul unor ceremonii religioase, făceau în public un lucru foarte rușinos, după normele de conduită civică de azi, în apa Nilului, pentru a menține nivelul apei ridicat și pentru a nu avea secetă, asigurând astfel bogăția recoltelor.
Nici pomeneală de femeie în toate aceste ceremonii, ca și cum ele n-ar fi existat, de unde tragem concluzia că în zorii civilizației umane s-a supraevaluat bărbatul, neglijându-se total femeia. 

Practici de asigurare a fertilității în Egiptul antic,
din care lipsește principiul feminin al Universului.
Sursa:lupuldacicblogg.wordpress.com

E ca și cum astăzi l-am vedea pe domnul președinte Iohannis urcându-se singur, fără prima doamnă, pe o barcă pneumatică, pe râul Dâmbovița,  și și-ar da jos chiloții, practicând ritualul faraonilor de acum câteva mii de ani, pentru a asigura prosperitatea agriculturii românești, iar episcopii ar cânta pe mal, spunându-ne că n-are rost să refacem sistemul de irigații al țării, deoarece este mult mai rentabil să asigurăm recolte bogate prin ritualul  de fertilitate al președintelui.

Geea, sau Gaia, mama tuturor zeilor în mitologia greacă, personificarea Pământului, este unul din puținele exemple când principiul feminin al Universului îl precede pe cel masculin într-o religie. Dacă e ușor de înțeles de ce pentru înțelepciune a fost atribuită o zeitate feminină,  iar  pentru frumusețe, una la fel, e greu totuși de priceput de ce  domeniul vânătorii a fost atribuit unei divinități feminine, Artemis, știut fiind că vânătoarea a fost dintotdeauna ocupația bărbaților, din cele mai vechi timpuri și până la Ion Țiriac. 

Chinezii se pare că au fost cei mai echilibrați și cei mai echitabili, atribuind roluri identice atât principiului feminin cât și celui masculin în existența și funcționarea Universului, Yin și Yang fiind forțele primordiale și complementare care alcătuiesc întreaga existență.

Partea feminină Yin și partea masculină Yang ,
două energii complementare ale Universului. Sursa:declineoftheempire.com

Pentru cei cu educație tehnică, cel mai simplu exemplu al complementarității energiilor yang și yin îl reprezintă ansamblul șurub-piuliță. La întrebarea, care din cele două piese este mai importantă, răspunsul îl poate intui oricine: ambele au aceeași importanță, nici una nu-și justifică existența în lipsa celeilalte. 

Principiile Yang și Yin în tehnică: șurubul și piulița. Sursa:donica.home.ro

Odată cu dezvoltarea societății industriale în emisfera nordică a planetei, femeia a fost încurajată de gânditorii vremii, bărbați, bineînțeles, să-și ceară drepturile și să pretindă aceleași locuri de muncă ca și bărbații. Și le-a cerut și, ceea ce a obținut, a fost o corvoadă în plus, trebuind să muncească și cot la cot cu bărbatul, în uzină, și acasă, scutind salariul menajerei și pe cel al bonei. 

După ce mulțimile de proletari au obținut, cu ajutorul sindicatelor, dreptul la timp liber și la concediu de odihnă plătit, s-a dezvoltat încet, încet, economia timpului liber și a sporturilor, un foarte bun mijloc pentru defularea agresivității masculine, un excelent surogat al războaielor, dar care, din păcate, a dus la izolarea și mai mult a femeii, cu toate drepturile ei obținute, căci, în timp ce soții lor urlau pe stadioane, ele rămâneau acasă la schimbat de scutece, la plimbat aspiratorul pe covor sau la jonglat cu  polonicul deasupra oalei cu ciorbă. Doar când la stadion pierdea echipa cu care ținea soțul, cele mai înțelepte le sugerau subtil, când ajungeau acasă, să se răzbune, cu bătătorul de covoare, pe acarienii ascunși în dreptunghiul persan din sufragerie!

Colosseum-ul modernității, unde se revarsă agresivitatea masculină.
Sursa:unica.ro

Microbist proaspăt sosit de la stadion, convins de soție să se răzbune pe acarienii din covor.
Sursa:curentul.net

Ceea ce mi se pare extrem de interesant, este faptul că în țările nordice ale Europei, unde religia ocupă azi un loc din ce în ce mai redus în viața societății, femeile au fost masiv promovate în funcții de conducere politică, la paritate cu bărbații, fiind practic societăți aproape matriarhale, unde politica de stat are o orientare de protejare a femeii și a copilului, uneori chiar într-un mod excesiv, și unde bărbatul nordic a cedat foarte mult din autoritatea și comoditatea tradițională a celui din sud , acesta trecând destul de des pe la bucătărie și pe la curulețul căcăcios  al copiilor. Rămâne ca societatea suedeză să-i convingă  și pe zecile de mii de refugiați asiatici și nord-africani, proaspăt sosiți pe sol scandinav, să schimbe coctailul Molotov și centura  explozivă, cu biberonul și pamperșii.

Bărbat suedez al mileniului trei, un bărbat pe care și  
l-ar dori orice femeie din lume, cel puțin în ipostaza asta!
Sursa:http://theeconomist.com

Tinere suedeze, bucurându-se de egalitatea în drepturi  cu bărbații.
Sursa:camillastenmark.wordpress.com

Având un organism mult mai complex decât al bărbatului, o fiziologie mult mai complexă decât a partenerului ei, în care intervin mult mai multe categorii de hormoni, fiecare generându-i un alt comportament, în funcție de ipostaza vieții, femeia a fost tot timpul greu de înțeles de către bărbați, ea trebuind să joace pe rând sau simultan mai multe roluri. Să ne gândim numai la prolactină, hormonul care declanșează secreția de lapte matern, care modifică radical comportamentul femeii, orientând-o preponderent către bebeluș, care devine centrul atenției ei, neglijându-l aproape total pe partenerul de viață.

Din această neînțelegere a comportamentului feminin de către bărbat, a rezultat enervarea, smulsul părului din cap, lovirea pereților cu capul, mirarea, uimirea, deznădejdea, visarea, frustrarea, gelozia, urletul la pereți, neîncrederea, căzutul în genunchi, speranța și imaginația acestuia, în urma cărora au apărut cele mai frumoase poezii, cele mai armonioase compoziții muzicale și cele mai enigmatice picturi, femeia fiind astfel și neîntrecută muză în inspirația operelor de artă, eternul și farmecul feminin fiind sursa inspirației unei bune părți din patrimoniul cultural al omenirii.

Enigmaticul surâs al Giocondei, un secret știut numai de
Leonardo da Vinci și de cea care i-a fost model!
Sursa:romaniatv.net

„În spatele unui bărbat puternic se ascunde o femeie puternică!”
Am auzit de nu știu câte ori această propoziție și cred că este adevărată, dar aș nuanța puțin afirmația: poate că în spatele unui bărbat care a acționat într-un anumit fel, de succes, în final, pentru el, s-a aflat intuiția feminină din spatele acestei acțiuni, acea sclipire de înțelepciune și de bună măsură a lucrurilor care, spuse prin cuvinte simple, au influențat spre bine, în general, acțiunile bărbatului. 

Bine, bine, Gică, s-ar putea să-mi spui, da` numai de bine zici despre eternul feminin? Nimic despre bârfă, invidie, gelozie, intrigi sau păruiala dintre femei?

Păi, pune-te și tu în locul meu, prietene! Conviețuiesc sub același acoperiș cu patru reprezentante ale sexului opus, adică nevastă-mea plus cele trei încercări nereușite ale mele de a face un băiat! Tu ce-ai face în locul meu?! Când mă gândesc și la cromozomul Y, care nu e deloc de partea mea, instinctul de conservare mă îndeamnă să stau cuminte și să scriu despre ele numai de bine! Mai ales acum, de ziua lor!

George Balaur, 07 martie 2016, Mangalia

Puteți vedea celelalte articole în partea dreaptă, sus, în Arhiva blog.