sau
România ca o pradă
Pentru orice pasionat de documentare despre viața animalelor, o paralelă între viața acestora și viața lui „homo sapiens sapiens” este inevitabilă. Animalul, oricare specie ar fi el, duce o luptă continuă pentru un teritoriu, de pe care își procură resursele pentru existență - hrana, apa, materialele pentru construcția cuibului sau a bârlogului.
Lupta presupune și competiția pentru transmiterea unei gene puternice în viitor, astfel încât specia să prospere, chiar dacă, pe moment, indivizii ei, în marea lor majoritate, suferă. Specia sacrifică individul, pentru a prospera în viitor.
Cum nouăzeci și nouă la sută din ADN-ul omului este identic cu cel al cimpanzeilor, este ușor de observat cum și comportamentul lui are, în mare, aceleași obiective.
Dacă mamiferele prădătoare își marchează teritoriul prin impregnarea cu mirosul urinei, noi am ridicat, cu același scop, garduri și granițe, iar reperele vizuale mai importante pe care-și lasă excrementele, noi le-am înlocuit cu monumente istorice, pentru a ne lăsa pe acel teritoriu, „mirosul” nostru, urmele trecerii istorice prin acel loc.
Dacă vei face abstracție de haine, bijuterii, automobile și alte obiecte, de care s-a înconjurat maimuța vorbitoare, în drumul ei spre fericire, și vei încerca puțin s-o privești din exterior, cu ochi de primatolog, vei face descoperirea că milioanele de ani de așa-zisă evoluție a speciei, nu ne-au îndepărtat prea mult de verii noștri, care încă mai zbiară prin copaci. E doar o schimbare de decor și de garderobă.
Experimentul a fost făcut chiar și de câinii lui Pavlov, care se amuzau între ei, zicând: „Fii atent ce reflexe are moșu`, cum s-aprinde beculețu`, cum ne-aduce haleala!”
Un documentar excepțional despre viața socială a lupilor și ierarhia haitei m-a făcut însă să mă gândesc și mai mult la cumplita asemănare dintre noi și celelalte viețuitoare cu care ne împărțim existența pe planeta albastră. Fostă albastră, din păcate, pentru că acum este asfaltată și betonată!
Masculul „alfa”, cel mai puternic fizic, singurul care se împerechează, cu o femelă „alfa”, aleasă tot de el, are prioritate la împărțirea prăzii și supraveghează atent ordinea celorlalți „la cantină”.
Masculul „beta”, al doilea în ierarhia haitei, este un fel de „tampon” între ”alfa” și ceilalți masculi, intervenind atunci când șeful „sare calu`” și este prea agresiv. Ultimul pe listă este masculul „omega”, un fel de „ciuca bătăilor”, un paria al societății lupilor, având rolul de a defula agresivitatea tuturor celorlalți masculi, nefericiți că nu pot să-și transmită mai departe, prin actul împerecherii, genele și sprâncenele.
Revenind acum la titlul și subtitlul articolului, să facem o scurtă incursiune în lumea politică românească, de ieri și de azi, văzând și cam care ar fi rolurile principalelor personaje ce se înghesuie pe ecranele televizoarelor noastre, membrii haitei politice care-și împart teritoriul-pradă numit România.
În decembrie `89, puterea, paradoxal, nu a fost acaparată de un mascul „alfa”, ci, așa cum el însuși a spus, de masculul-omega, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, domnul Ion Iliescu. Cu zâmbetul lui devenit caricatural-emblematic, a jucat mai mult rolul masculului „beta”, împăciuitorul haitei, fiind de fapt un fals tampon între diferitele straturi ale societății aflate în conflict: mineri versus intelectuali(golani), unguri versus români, țărani versus muncitori, ardeleni versus „mitici”, tineri progresiști versus bătrâni retrograzi, republicani versus regaliști, etc., de cele mai multe ori fiind catalizatorul acestor conflicte latente.
Această permanentă disponibilitate a zâmbetului este echivalentul cozii între picioare și a scheunatului de supușenie al masculului „omega”. Iliescu nu a dorit decât să fie acceptat și ...iubit. Nu temut, nu respectat. Catapultat în prima poziție de adevărații masculi alfa, „eternii”, cei din umbră, păpușarii intercontinentali, în deplin acord cu cei autohtoni, „cu ochi albaștri”, nu a putut juca rolul „alfa”, pentru că acest rol era undeva în spatele scenei, regizorul fiind, de fapt, într-o piesă de teatru, adevăratul mascul „alfa”, și nu junele-prim ce țopăie pe scenă, la vedere, și care dă autografe domnișoarelor isterizate.
Nu a fost omul de fier, masculul care să-și impună punctul de vedere cu prețul impopularității. Nu a „rânjit colții” pentru a amenința, ci numai pentru a se gudura, chiar dacă era, oficial, masculul „alfa”. Atitudinea atotîmpăciuitoare a avut ca efect accederea la pradă, la resurse, a eșaloanelor doi și trei ale haitei politice, teritoriul-pradă numit România fiind sfârtecat de lupii care au simțit lipsa autorității ca pe o invitație la jaf. Ușoara dojană referitoare la „capitalismul de cumetrie”, făcută membrilor de partid care au împărțit prada numită România, ca un bunic sfătos, protector și afabil, n-a avut decât efectul de a-i întări și mai mult pe poziție pe prădători. Forma de guvernământ nu a fost republica ci anarhia. Țara s-ar fi putut numi foarte bine Republica Anarhică România.
Urmașul domnului Iliescu, Emil Constantinescu, profesor de meserie, a teoretizat funcția de președinte al țării, suferind de handicapul profesorilor, acela de a intelectualiza excesiv o problemă, în detrimentul acțiunii. „Am fost învins de sistem”, este rezumatul mandatului său. Un mascul jalnic, foarte aproape de ultimul de pe listă, în ierarhia haitei, care a întărit și mai mult poziția prădătorilor-hiene din nomenclatura fost-comunistă, reconvertită la capitalismul sălbatico-cumetrist.
Următorul șef de haită politică a fost marinarul care a preferat să navigheze nu pe întinderea nesfârșită a Pacificului sau pe albastrul Mediteranei, ci în apele tulburi ale politichiei dâmbovițene.
Simțindu-se în conflict ca peștele în apă, potrivit mai mult pentru funcția de bufon al regelui decât pentru cea de rege, marinarul a reușit, în ciuda înalților, frumoșilor și deștepților candidați aristocrați ai partidului de opoziție, „Bombonel” și „Mihaela, dragostea mea!”, să dețină două mandate în rolul de mascul-alfa al teritoriului numit România. Dacă ar fi avut mai mult respect față de masculul „beta” Andrei Pleșu, astfel încât să nu-l facă pe acesta să-și dea demisia la scurt timp de la instalarea în funcția de consilier, mandatele marinarului puteau fi încununate de un succes deplin. Totuși, marea lui realizare este faptul că a lăsat anticorpii sistemului, oamenii justiției, să-și facă datoria, chiar dacă aceștia și-au dozat curajul și în funcție de cât de apropiată de șeful haitei era viitoarea victimă. Așa se explică de ce „femela alfa”, fatala blondă contrafăcută numită uneori „Lenuța de la Pleșcoi”, n-a fost luată la întrebări decât după debarcarea marinarului.
Dintre toți președinții, Traian Băsescu a fost singurul care a avut însușiri de mascul-alfa. Tocmai lipsa de recunoștință pentru cei pe care s-a sprijinit, la un moment dat, în ascensiunea lui politică, arată „cruzimea” lui. Oare dacă ar fi ținut cont de toți lingușitorii care i-au fost prin preajmă, în drumul său prin învolburatele ape ale politicii românești, ar mai fi reușit să lase justiția să-și facă treaba?
Domnul Iohannis este un caz cu totul special în peisajul politic românesc. Timid, introvertit, având fobie față de mulțimile de oameni, față de discursuri și față de vorbăria interminabilă specifică popoarelor latine, a aterizat în politica românească datorită unei calități pentru care nu a făcut nici un efort, aceea de a fi neamț. Nu s-a înghesuit să intre pe liste electorale, a fost pur și simplu propus, de fiecare dată, iar el a acceptat, rezultatul fiind că a ajuns în rolul masculului alfa de pe teritoriul-pradă numit România. Dacă ar fi să fac o metaforă, cel mai mult l-aș asemăna cu o felină uriașă, un tigru siberian, sau o puma, care se lasă greu văzută, dar care atunci când atacă, atacă decisiv.
În întâlnirile electorale dintre el și Victor Ponta, mi-a părut deseori a fi „un leu care privește nepăsător scălămbăielile unei maimuțe”, ca să plagiez un comentariu foarte inspirat pus de cineva pe facebook. Totuși, felina aceasta uriașă are un minus: nu pare a fi una sălbatică, agresivă, călită în savana africană sau în pădurile din Siberia. Pare mai mult un leu dresat, foarte cuminte și ascultător, o felină îmblânzită, care ne uimește în arena circului, fie el și circ politic. Dar dresoarea lui, pretendenta la titlul de „primă doamnă”, trebuie să aibă o grijă deosebită: felina aceasta blajină care spală vasele acasă, după petreceri, poate deveni peste noapte extrem de agresivă, putând să-și mănânce la felul întâi dresoarea, la felul doi primul ministru iar la desert tot partidul care l-a propulsat în arenă. Episodul paltonului trântit pe autoturismul de protocol la vizita în Franța, arată un mascul alfa care are pretenția să i se recunoască această calitate și care nu se va da în lături de la atacuri rapide și în forță, pentru a-și apăra poziția și statutul.
Pentru că tot am ajuns la Victor Ponta, deși nu a ajuns în rolul de mascul alfa al țării ci numai în cel de șef al haitei pesediste, merită totuși atenția noastră pentru că este un personaj care are însușirile mai multor vietăți, dintre cele mai diverse. Prima lighioană cu care l-am putea asemăna este cameleonul. Înscris inițial în Partidul Național Liberal, partid declarat de dreapta, la scurt timp a făcut stânga-mprejur și a trecut la pesediști, motivul întoarcerii cu o sută optzeci de grade fiind faptul că...„ăștia sunt singurii care mi-au dat o șansă, mamă...”, după cum povestea chiar cea care i-a auzit primul scâncet. Șansă la ce? La parvenire, evident!
O altă jivină cu care l-am putea compara este „pisicuțul”, cu care l-a alintat domnul Băsescu.
Pentru a parveni, condiția indispensabilă este lingușirea față de cei mai puternici decât tine. Axioma asta a exersat-o permanent fostul șef al corpului de control al primului ministru Bombonel și primul ministru sub masculul-alfa Băsescu. O altă creatură fascinantă cu care l-am putea asemui este caracatița: atunci când este descoperită de dușmani și încearcă să scape, aruncă în spate un jet de cerneală, astfel încât prădătorul să nu mai știe în ce direcție a luat-o. De câte ori a fost atacat pe o anumită chestiune, premierul Ponta a avut grijă să deturneze atenția publică către o altă problemă, aceasta fiind „cerneala” lui de caracatiță. Dar poate că cel mai mult l-am putea asemui cu viermele parazit numit limbric, judecând după modul în care a intrat în organismul partidului și-l roade încet, încet, din interior. La ora la care scriu aceste cuvinte, limbricul cu pricina s-a întors de la Stambul, deghizat în ienicer.
Cam acestea ar fi ideile ce-mi trec prin minte, de multe ori când privesc menajeria politică ce se expune cu dărnicie în mass-media românească. Personajele sunt mult mai multe și ar avea fiecare un rolișor în această defilare politico-zoologică, dar m-am oprit la personajele principale, pentru a nu plictisi și pentru a scurta expunerea, în era cititului rapid.
Mai rămâne totuși o întrebare, pe final: oare noi, cei mulți, spectatori la evoluția în arenă a acestei menajerii politice, noi cu ce am putea fi asemuiți? Poate cu o turmă de erbivore, care, atunci când nu mai găsește de mâncare pe pășune, începe migrația spre alte locuri cu iarbă mai multă? Răspunsul ni l-ar putea da, poate, ciobănașul aflat în conversație metafizică cu oaia căreia, „de trei zile-ncoace, gura nu-i mai tace”. Căci nici baciul vrâncean, nici cel ungurean, nici cel albanez, nici cel austriac, cu drujba, nici cel italian sau danez, care i-au luat cernoziomul de sub tălpi, nu l-au făcut să pună mâna pe măciucă. A preferat să converseze cu oaia, sau, mai modern, s-a șmecherit și el, face reclame pentru o companie de telefonie, și-a luat tabletă și smartfon, și butonează toată ziua, conversând pe mutește, cu alte oi, pe feisbuc.
Lupta presupune și competiția pentru transmiterea unei gene puternice în viitor, astfel încât specia să prospere, chiar dacă, pe moment, indivizii ei, în marea lor majoritate, suferă. Specia sacrifică individul, pentru a prospera în viitor.
Cum nouăzeci și nouă la sută din ADN-ul omului este identic cu cel al cimpanzeilor, este ușor de observat cum și comportamentul lui are, în mare, aceleași obiective.
Dacă mamiferele prădătoare își marchează teritoriul prin impregnarea cu mirosul urinei, noi am ridicat, cu același scop, garduri și granițe, iar reperele vizuale mai importante pe care-și lasă excrementele, noi le-am înlocuit cu monumente istorice, pentru a ne lăsa pe acel teritoriu, „mirosul” nostru, urmele trecerii istorice prin acel loc.
Dacă vei face abstracție de haine, bijuterii, automobile și alte obiecte, de care s-a înconjurat maimuța vorbitoare, în drumul ei spre fericire, și vei încerca puțin s-o privești din exterior, cu ochi de primatolog, vei face descoperirea că milioanele de ani de așa-zisă evoluție a speciei, nu ne-au îndepărtat prea mult de verii noștri, care încă mai zbiară prin copaci. E doar o schimbare de decor și de garderobă.
Experimentul a fost făcut chiar și de câinii lui Pavlov, care se amuzau între ei, zicând: „Fii atent ce reflexe are moșu`, cum s-aprinde beculețu`, cum ne-aduce haleala!”
Un documentar excepțional despre viața socială a lupilor și ierarhia haitei m-a făcut însă să mă gândesc și mai mult la cumplita asemănare dintre noi și celelalte viețuitoare cu care ne împărțim existența pe planeta albastră. Fostă albastră, din păcate, pentru că acum este asfaltată și betonată!
Masculul „alfa”, cel mai puternic fizic, singurul care se împerechează, cu o femelă „alfa”, aleasă tot de el, are prioritate la împărțirea prăzii și supraveghează atent ordinea celorlalți „la cantină”.
Masculul „beta”, al doilea în ierarhia haitei, este un fel de „tampon” între ”alfa” și ceilalți masculi, intervenind atunci când șeful „sare calu`” și este prea agresiv. Ultimul pe listă este masculul „omega”, un fel de „ciuca bătăilor”, un paria al societății lupilor, având rolul de a defula agresivitatea tuturor celorlalți masculi, nefericiți că nu pot să-și transmită mai departe, prin actul împerecherii, genele și sprâncenele.
Revenind acum la titlul și subtitlul articolului, să facem o scurtă incursiune în lumea politică românească, de ieri și de azi, văzând și cam care ar fi rolurile principalelor personaje ce se înghesuie pe ecranele televizoarelor noastre, membrii haitei politice care-și împart teritoriul-pradă numit România.
În decembrie `89, puterea, paradoxal, nu a fost acaparată de un mascul „alfa”, ci, așa cum el însuși a spus, de masculul-omega, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, domnul Ion Iliescu. Cu zâmbetul lui devenit caricatural-emblematic, a jucat mai mult rolul masculului „beta”, împăciuitorul haitei, fiind de fapt un fals tampon între diferitele straturi ale societății aflate în conflict: mineri versus intelectuali(golani), unguri versus români, țărani versus muncitori, ardeleni versus „mitici”, tineri progresiști versus bătrâni retrograzi, republicani versus regaliști, etc., de cele mai multe ori fiind catalizatorul acestor conflicte latente.
Această permanentă disponibilitate a zâmbetului este echivalentul cozii între picioare și a scheunatului de supușenie al masculului „omega”. Iliescu nu a dorit decât să fie acceptat și ...iubit. Nu temut, nu respectat. Catapultat în prima poziție de adevărații masculi alfa, „eternii”, cei din umbră, păpușarii intercontinentali, în deplin acord cu cei autohtoni, „cu ochi albaștri”, nu a putut juca rolul „alfa”, pentru că acest rol era undeva în spatele scenei, regizorul fiind, de fapt, într-o piesă de teatru, adevăratul mascul „alfa”, și nu junele-prim ce țopăie pe scenă, la vedere, și care dă autografe domnișoarelor isterizate.
Nu a fost omul de fier, masculul care să-și impună punctul de vedere cu prețul impopularității. Nu a „rânjit colții” pentru a amenința, ci numai pentru a se gudura, chiar dacă era, oficial, masculul „alfa”. Atitudinea atotîmpăciuitoare a avut ca efect accederea la pradă, la resurse, a eșaloanelor doi și trei ale haitei politice, teritoriul-pradă numit România fiind sfârtecat de lupii care au simțit lipsa autorității ca pe o invitație la jaf. Ușoara dojană referitoare la „capitalismul de cumetrie”, făcută membrilor de partid care au împărțit prada numită România, ca un bunic sfătos, protector și afabil, n-a avut decât efectul de a-i întări și mai mult pe poziție pe prădători. Forma de guvernământ nu a fost republica ci anarhia. Țara s-ar fi putut numi foarte bine Republica Anarhică România.
Urmașul domnului Iliescu, Emil Constantinescu, profesor de meserie, a teoretizat funcția de președinte al țării, suferind de handicapul profesorilor, acela de a intelectualiza excesiv o problemă, în detrimentul acțiunii. „Am fost învins de sistem”, este rezumatul mandatului său. Un mascul jalnic, foarte aproape de ultimul de pe listă, în ierarhia haitei, care a întărit și mai mult poziția prădătorilor-hiene din nomenclatura fost-comunistă, reconvertită la capitalismul sălbatico-cumetrist.
Următorul șef de haită politică a fost marinarul care a preferat să navigheze nu pe întinderea nesfârșită a Pacificului sau pe albastrul Mediteranei, ci în apele tulburi ale politichiei dâmbovițene.
Simțindu-se în conflict ca peștele în apă, potrivit mai mult pentru funcția de bufon al regelui decât pentru cea de rege, marinarul a reușit, în ciuda înalților, frumoșilor și deștepților candidați aristocrați ai partidului de opoziție, „Bombonel” și „Mihaela, dragostea mea!”, să dețină două mandate în rolul de mascul-alfa al teritoriului numit România. Dacă ar fi avut mai mult respect față de masculul „beta” Andrei Pleșu, astfel încât să nu-l facă pe acesta să-și dea demisia la scurt timp de la instalarea în funcția de consilier, mandatele marinarului puteau fi încununate de un succes deplin. Totuși, marea lui realizare este faptul că a lăsat anticorpii sistemului, oamenii justiției, să-și facă datoria, chiar dacă aceștia și-au dozat curajul și în funcție de cât de apropiată de șeful haitei era viitoarea victimă. Așa se explică de ce „femela alfa”, fatala blondă contrafăcută numită uneori „Lenuța de la Pleșcoi”, n-a fost luată la întrebări decât după debarcarea marinarului.
Dintre toți președinții, Traian Băsescu a fost singurul care a avut însușiri de mascul-alfa. Tocmai lipsa de recunoștință pentru cei pe care s-a sprijinit, la un moment dat, în ascensiunea lui politică, arată „cruzimea” lui. Oare dacă ar fi ținut cont de toți lingușitorii care i-au fost prin preajmă, în drumul său prin învolburatele ape ale politicii românești, ar mai fi reușit să lase justiția să-și facă treaba?
Domnul Iohannis este un caz cu totul special în peisajul politic românesc. Timid, introvertit, având fobie față de mulțimile de oameni, față de discursuri și față de vorbăria interminabilă specifică popoarelor latine, a aterizat în politica românească datorită unei calități pentru care nu a făcut nici un efort, aceea de a fi neamț. Nu s-a înghesuit să intre pe liste electorale, a fost pur și simplu propus, de fiecare dată, iar el a acceptat, rezultatul fiind că a ajuns în rolul masculului alfa de pe teritoriul-pradă numit România. Dacă ar fi să fac o metaforă, cel mai mult l-aș asemăna cu o felină uriașă, un tigru siberian, sau o puma, care se lasă greu văzută, dar care atunci când atacă, atacă decisiv.
În întâlnirile electorale dintre el și Victor Ponta, mi-a părut deseori a fi „un leu care privește nepăsător scălămbăielile unei maimuțe”, ca să plagiez un comentariu foarte inspirat pus de cineva pe facebook. Totuși, felina aceasta uriașă are un minus: nu pare a fi una sălbatică, agresivă, călită în savana africană sau în pădurile din Siberia. Pare mai mult un leu dresat, foarte cuminte și ascultător, o felină îmblânzită, care ne uimește în arena circului, fie el și circ politic. Dar dresoarea lui, pretendenta la titlul de „primă doamnă”, trebuie să aibă o grijă deosebită: felina aceasta blajină care spală vasele acasă, după petreceri, poate deveni peste noapte extrem de agresivă, putând să-și mănânce la felul întâi dresoarea, la felul doi primul ministru iar la desert tot partidul care l-a propulsat în arenă. Episodul paltonului trântit pe autoturismul de protocol la vizita în Franța, arată un mascul alfa care are pretenția să i se recunoască această calitate și care nu se va da în lături de la atacuri rapide și în forță, pentru a-și apăra poziția și statutul.
Pentru că tot am ajuns la Victor Ponta, deși nu a ajuns în rolul de mascul alfa al țării ci numai în cel de șef al haitei pesediste, merită totuși atenția noastră pentru că este un personaj care are însușirile mai multor vietăți, dintre cele mai diverse. Prima lighioană cu care l-am putea asemăna este cameleonul. Înscris inițial în Partidul Național Liberal, partid declarat de dreapta, la scurt timp a făcut stânga-mprejur și a trecut la pesediști, motivul întoarcerii cu o sută optzeci de grade fiind faptul că...„ăștia sunt singurii care mi-au dat o șansă, mamă...”, după cum povestea chiar cea care i-a auzit primul scâncet. Șansă la ce? La parvenire, evident!
O altă jivină cu care l-am putea compara este „pisicuțul”, cu care l-a alintat domnul Băsescu.
Pentru a parveni, condiția indispensabilă este lingușirea față de cei mai puternici decât tine. Axioma asta a exersat-o permanent fostul șef al corpului de control al primului ministru Bombonel și primul ministru sub masculul-alfa Băsescu. O altă creatură fascinantă cu care l-am putea asemui este caracatița: atunci când este descoperită de dușmani și încearcă să scape, aruncă în spate un jet de cerneală, astfel încât prădătorul să nu mai știe în ce direcție a luat-o. De câte ori a fost atacat pe o anumită chestiune, premierul Ponta a avut grijă să deturneze atenția publică către o altă problemă, aceasta fiind „cerneala” lui de caracatiță. Dar poate că cel mai mult l-am putea asemui cu viermele parazit numit limbric, judecând după modul în care a intrat în organismul partidului și-l roade încet, încet, din interior. La ora la care scriu aceste cuvinte, limbricul cu pricina s-a întors de la Stambul, deghizat în ienicer.
Cam acestea ar fi ideile ce-mi trec prin minte, de multe ori când privesc menajeria politică ce se expune cu dărnicie în mass-media românească. Personajele sunt mult mai multe și ar avea fiecare un rolișor în această defilare politico-zoologică, dar m-am oprit la personajele principale, pentru a nu plictisi și pentru a scurta expunerea, în era cititului rapid.
Mai rămâne totuși o întrebare, pe final: oare noi, cei mulți, spectatori la evoluția în arenă a acestei menajerii politice, noi cu ce am putea fi asemuiți? Poate cu o turmă de erbivore, care, atunci când nu mai găsește de mâncare pe pășune, începe migrația spre alte locuri cu iarbă mai multă? Răspunsul ni l-ar putea da, poate, ciobănașul aflat în conversație metafizică cu oaia căreia, „de trei zile-ncoace, gura nu-i mai tace”. Căci nici baciul vrâncean, nici cel ungurean, nici cel albanez, nici cel austriac, cu drujba, nici cel italian sau danez, care i-au luat cernoziomul de sub tălpi, nu l-au făcut să pună mâna pe măciucă. A preferat să converseze cu oaia, sau, mai modern, s-a șmecherit și el, face reclame pentru o companie de telefonie, și-a luat tabletă și smartfon, și butonează toată ziua, conversând pe mutește, cu alte oi, pe feisbuc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu