Viața ca un teleșoping...

...în care testez cât de dezvoltat a rămas simțul umorului unui vechi prieten!

Trăim în epoca lucrului făcut în grabă, cu material de proastă calitate, care să dureze puțin, pentru a fi nevoiți să cumpărăm, la scurt timp, altceva, care ni se prezintă a fi mult mai bun decât ceea ce am cumpărat înainte. Specialiști în fabricarea „lucrului prost făcut”, în opoziție cu „lucrul bine făcut”, cel al cultului muncii din spațiul germanic, se pare că au ajuns chinezii, nevoiți să asigure locuri de muncă pe bandă rulantă unei populații în creștere, căci la fiecare cinci locuitori ai planetei, unul este chinez. Este astfel menținut în funcționare  motorul unei economii, care a ajuns să producă grămezi uriașe de obiecte, care, în scurt timp, vor ajunge la groapa de gunoi.

Epoca lucrului trainic, care să te țină o viață, pe care să-l lași chiar moștenire urmașilor tăi, a apus de mult. „Chinezărie” a devenit sinonimul lucrului prost făcut, pus într-un ambalaj frumos colorat, relativ ieftin, care să te scoată din încurcătură pe termen scurt și la un preț nu prea mare, fie că este vorba de un obiect vestimentar necesar la o ieșire în public, unde a nu avea îmbrăcămintea asortată, echivalează, pentru unii, cu cea mai mare mojicie posibilă, fie că este vorba de o unealtă sau sculă necesară în gospodărie, sau de un banal obiect de papetărie, pe care ți-l cere copilul, pentru grădiniță sau pentru școală. 

Dar nu despre chinezi am să vă vorbesc acum, primul motiv fiind că nu vreau să-i supăr pe prietenii mei de la Radio China International, al doilea motiv fiind faptul că și ei au căzut, ca mare parte din omenire, în capcana modelului economico-cultural american, un model de economie centrată pe consumerism și risipă a resurselor.

Toată această economie, falimentară în esență, producătoare de munți de ambalaje frumos colorate și de obiecte-ajunse-în-scurt-timp-gunoaie, are nevoie de o industrie a publicității pe măsură, de specialiști în manipularea conștiinței maselor, astfel încât individul trebuie făcut să se scarpine cât mai des în buzunar sau, mai nou, să gâdile cu buricul arătătorului, solzul aplicației cardului bancar virtual, de pe peștișorul lui de aur, numit smartfon, pentru a transfera banul din contul său în contul vânzătorului de iluzii frumos ambalate.

După instaurarea televizorului ca mijloc de manipulare în masă, segmente de populație, alese special pe o anumită nișă de produse, sunt ținute captive în fața ecranului luminos și, la momentul de maximă receptivitate senzorială și de maximă emoție produsă de telenovelă sau de aventură, intervine pauza publicitară, care-ți implantează subliminal, prin repetiție, în partea cea mai primitivă a creierului, cea reptiliană, mesajul care te va face să întinzi mâna, în supermarket, după obiectul prezentat la TV, chiar dacă partea rațională a cutiei tale craniene îți spune că nu ai neapărat nevoie de acel obiect.
Orice ustensilă de bucătărie va fi, la scurt timp de la achiziționare, surclasată de alta, mai bună, pe care o vezi la televizor, campioanele în acest segment fiind tigăile și cuțitele. Când ți se face și oferta de a ți se trimite încă una gratis, este imposibil să stai impasibil și să nu pui mâna pe telefon, pentru a face comanda. Culmea ofertei de la teleșoping a fost reclama făcută unui cuțit, pe care-l primeai pur și simplu gratis, urmând să plătești doar taxele de transport.

Ce-și face omul cu mâna lui... teleșoping se numește.Sursa:digitaltrends.com

Aparatele de fitness la domiciliu sunt altă categorie de obiecte inutile pentru care oamenii se scarpină în buzunar. Cum să nu-ți dorești să arăți ca musculoșii și frumoasele care ți le prezintă?! Toți vrem să arătăm bine, să fim înalți, frumoși și deștepți, pentru că, mai presus de orice, marketingul a creat o imagine idealizată a corpului omenesc, perfect proporționat, veșnic zâmbitor, cu dantură perfectă și iradiind de fericire. Partea proastă este că, după fiecare nouă invenție în materie de aparatură de fitness, trebuie să arunci, conform îndemnului publicitar, vechea ustensilă cu care te-ai ostenit să-ți mărești pectoralii și fesierii, sau să o bagi sub pat, de unde rezultă necesitatea achiziționării unui pat cu picioare foarte înalte, pentru a depozita toate acele minunății pe care bineînțeles că nu te înduri să le arunci.

Dar nu numai obiectelor li se face reclamă eficientă prin televiziune, ci și oamenilor, în special candidaților la funcțiile politice, ultima campanie electorală la prezidențiale, de exemplu, reușind performanța să ne prezinte o corcitură albanezo-italiană drept român pur-sânge, chiar „mândru că e român”.

O victimă a teleșopingului în plină acțiune. Sursa:http://i.huffpost.com

 Un bun prieten de-al meu, mare admirator al lui Jean-Paul Sartre și al operei acestuia, în special al romanului „Greața”, a pierdut trei ani la rând, trei dinți, câte un dinte în fiecare an, datorită faptului că s-a spălat cu aceeași pastă de dinți, care era prezentată în reclame ca un excelent remediu pentru afecțiunile cavității bucale.

Deși în fiecare an îi mai apărea în gură câte o pauză, încât dantura începuse să-i semene cu o greblă, iar limba, atunci când vorbea, începuse să-i iasă afară cum le iese șerpilor care adulmecă prada, de câte ori ajungea în dreptul raftului cu pastă de dinți, mâna, neținând cont de gândirea lui rațională, sub impulsul reptilian al reclamei ce-i fusese inoculată în creier, se repezea numai și numai la pasta de dinți care-i făcuse gura harcea-parcea. A trebuit să apeleze la prietena lui pentru a-i face cumpărăturile strict personale, pentru că pur și simplu nu-și putea controla acest impuls autodestructiv.

Tot datorită unui astfel de impuls reptilian a ajuns și tată, la 50 de ani, deși în tinerețe era absolut convins că numai ființele inferioare se înmulțesc, cele superioare intelectual nemaiavând nevoie de reproducere. Exemplul cel mai la îndemână de ființă evoluată, care nu mai are nevoie de reproducere, pe care ni-l dădea, în lungile noastre discuții filozofico-alcoolice din tinerețe, era Eminescu, iar ca exemplu de ființe inferioare, care se înmulțesc necontrolat, erau bacteriile, șoarecii și șobolanii. E, mai spunea el și de alte creaturi, aparținând speciei umane, dar nu pot să spun nimic, pentru că nu risc să fiu acuzat de rasism...(aici imaginați-vă că pun un emoticon cu față zâmbăreață).

Cum a putut oare s-ajungă tată datorită unui mesaj publicitar? Foarte simplu: se afla la coadă la supermarket și a întins mâna să ia un pachet de mănuși cu un singur deget, din latex, care se întrebuințează atunci când dorești să nu mărești rata natalității și nici să plătești pensie alimentară.  Datorită faptului că mâna lui a fost ghidată de acel impuls reptilian, în loc să ia pachetul care trebuia, a luat, din greșeală, cu totul altceva.

 L-a pus în cărucior, apoi în portbagajul mașinii, după care l-a aruncat în sertarul noptierei și, în momentul când a avut nevoie de el, abia atunci a realizat că luase, din greșeală, un pachet cu gumă de mestecat. Și-a continuat acțiunea, deja începută, fără obiectul respectiv, zicându-și: „Ei, acum, fie ce-o fi!” și, până dimineața, a stat treaz, mestecând tot pachetul de gumă și făcând tot timpul balonașe, pe care, stresat fiind, le umfla la maximum și le pocnea, gândindu-se tot timpul la ce-o să zică lumea despre el că s-a procopsit cu un copil la 50 de ani, deși refuzase până atunci ideea de a avea urmași. Și, pentru că tot a zis „fie ce-o fi!”, până la urmă, după nouă luni de zile, a fost o fată! O fată frumoasă și isteață, de care este tare mândru! Și care se pare că i-a mai redus din greața existențială pe care i-a inoculat-o opera lui Sartre pe la 25 de ani.
Consolarea lui acum este că și marile vedete de cinema fac copii cam tot pe la vârsta asta, unii chiar și mai târziu. Iar la ultima noastră întâlnire la o bere, și-a schimbat și părerea în privința reproducerii ființelor umane: a ajuns să se convingă de faptul că e mai bine să fie pe planetă mai mulți oameni deștepți, cel puțin pentru a pune ștampila de vot pe cine trebuie, nu ca la noi. Ca la noi, în România, vreau să zic!

Dar, pentru că nu vrea să se mai lase influențat de reclame pe viitor, a căpătat acum un obicei extrem de nociv: stă și urmărește până spre ora două-trei dimineața, chiar și în reluare, reclamele de la televizor, cu fălcile încleștate de ură, cu ideea de a nu mai cumpăra niciodată obiectele cărora li se face reclamă. Cere la magazin numai pasta de dinți Super-Cristal, care se găsea pe vremea comunismului, și ocolește cu mare grijă orice stand cu produse pe care le vede la televizor. Vă spun asta ca să vedeți ce efecte devastatoare poate avea marketingul televizat asupra oamenilor!

Un alt exemplu interesant: un fost vecin de scară, celibatar, din blocul unde am locuit, se procopsise cu un șobolan, care urcase de la subsol, pe țevile de apă, până la etajul trei, unde locuia, după ce instalatorul care-i reparase ceva în baie, uitase deschis capacul măștii care acoperea coloana țevilor. L-a surprins noaptea, pe la două și ceva, când se dusese la bucătărie să bea puțină apă. Musafirul nepoftit ronțăia la popcornul pe care-l lăsase pe masă în seara dinainte.

A încercat să-l otrăvească cu grăuncioare speciale, luate de la „petșop”, dar, după două cutii consumate, grămezile de grăuncioare otrăvite dispăreau în continuare, peste noapte, din locul unde le punea, lucru ce l-a făcut să tragă concluzia că șobolanul se imunizase la grăuncioarele otrăvite, mai ceva decât Rasputin la prăjiturile cu cianură, drept pentru care a hotărât să schimbe metoda de a scăpa de el, mai ales după ce o vecină, mare iubitoare de animale, i-a reproșat cruzimea față de bietul șobolan, care n-avea, săracul, nici-o vină că oamenii construiseră blocuri, în care stăteau înghesuiți unii peste alții. A comandat un aparat cu ultrasunete, care era foarte lăudat într-un teleșoping, ca să-mpace și capra și varza, adică și șobolanul, și vecina mare iubitoare de rozătoare. A lăsat deschisă masca țevilor pe unde intrase rozătorul, ca să se întoarcă tot pe unde venise, și a pus aparatul în priză, exact cum văzuse la televizor.
După o săptămână de ultrasunete, pentru a verifica dacă șobolanul își luase tălpășița, a pus din nou grăuncioarele otrăvite. Acestea au dispărut peste noapte, de unde vecinul meu a tras concluzia că invadatorul se afla încă în locuința lui. Pentru că ultrasunetele n-au dat rezultate, s-a hotărât să-ncerce cu sunete. A cumpărat niște boxe de 120 de wați și o stație de amplificare, niște antifoane pentru a-și acoperi urechile, și apoi i-a pus șobolanului hard-rock și heavy-metal timp de vreo cinci minute, la volum maxim. Acesta părea să-i aprecieze teribil gusturile muzicale, stând în continuare ascuns și așteptând următoarea melodie, plus grăunțele.

 După aproximativ șase-șapte minute, din senin, o bucată de bordură a intrat cu viteza unui meteorit pe geamul mare din sufragerie și a aterizat exact în mijloc, pe covor. Când s-a dus la fereastră să vadă despre ce era vorba și a privit în jos, prin găuroiul din geam, lăsat de proiectil, și-a dat seama că sunetul boxelor avusese un neașteptat efect secundar: în loc să scoată afară din apartament șobolanul, reușise să scoată afară din bloc cam jumătate dintre locatari, care-l înjurau de mama focului și-și agitau spre el pumnii încleștați. Când a oprit muzica și și-a dat jos antifoanele, a auzit și în ușa de la intrare niște bubuituri teribile.
S-a dus să deschidă și, ceea ce a urmat nu poate fi povestit pentru că s-a lăsat cu un ochi învinețit, două coaste rupte, o claviculă fisurată și cu o dare în judecată pentru tulburarea liniștii publice. Norocul lui a fost  că avocatul era bun de clanță și a reușit să convingă completul de judecată că acțiunea lui nu a avut ca efect tulburarea liniștii publice, ci tulburarea liniștii șobolanului; iar cum acesta se afla în interiorul propriului apartament, nu s-a putut considera ca fiind spațiu public, de vină fiind considerat constructorul blocului, care nu luase în calcul posibilitatea ca cineva (un tâmpit, de exemplu), să încerce alungarea șobolanilor din clădire cu ajutorul sunetelor.
La scurt timp însă de la acest incident, vecinul meu a trebuit să se mute cu chirie, în altă parte, pentru că locatarii, nemulțumiți de decizia instanței, îl șicanau după aceea cu tot felul de surprize: îi mânjeau clanța ușii de la intrare cu tot felul de substanțe moi și urât mirositoare, îi puneau în galoșii de la ușă, cu care mergea la boxă, la subsol, broaște râioase și gândaci puturoși, îi furau preșul de la intrare și-i puneau în loc altul, plin de noroi, nu-i mai răspundea nimeni la salut...

Șobolanul meloman a trecut de la hard-rock la preclasică. Sursa:yoda.ro

Apartamentul lui e locuit acum de șobolan, de care are grijă vecina iubitoare de animale, care vine să-i aducă din când în când grăunțe comestibile și să-i facă voluntar curățenie. Toată lumea din bloc îl simpatizează și i-au găsit și un nume: Rocky, pentru că-i plăcea mult rock-ul. Dar, ca să fie mai multă liniște în bloc, șobolanul ia acum lecții de muzică preclasică, fiind dresat chiar să cânte la flaut. Respectiva vecină l-a avertizat pe vecinul meu că, dacă va mai încerca să-i facă vreun rău șobolanului, îl va acționa în justiție pentru maltratarea animalelor, împreună cu asociația de protecție a animalelor din care face parte, și l-a atenționat că martori în instanță vor veni toți vecinii pe care i-a scos afară din bloc cu boxele lui de 120 de wați. Vecinul meu a căpătat însă, în urma acestui incident, un obicei total opus celui de mai înainte: și-a vândut televizorul pe „o-le-ics”, ca să nu mai fie tentat niciodată să se uite la teleșoping, întoarce privirea în partea opusă, pe stradă, de câte ori trece  pe lângă vreun panou publicitar și, dacă are nevoie de ceva, înainte de a cumpăra, se asigură de la vânzător că nu i s-a făcut reclamă pe undeva respectivului obiect.
 Nici familia mea n-a fost scutită de efectele devastatoare ale teleșopingului. Motivul este colecția de tigăi care s-a acumulat în ultimii doi-trei ani în bucătărie, cumpărate de fosta mea prietenă, actuală soție și, probabil, viitoarea văduvă ce-mi va purta numele. Bineînțeles că tot în urma efectului de „șoping compulsiv”, dobândit în urma vizionării reclamelor de la televizor.

Având patru persoane de sex feminin în casă și fiecare având alte preferințe culinare, se iscă mai mereu discuții privind „care tigaie trebuie pentru cutare mâncare, care tigaie trebuie pentru mâncarea ailaltă, de ce se lipește omleta, că zicea la teleșoping că nu se lipește, că e cu ceramică, de ce ai folosit tigaia aia pentru pește, că trebuia ailaltă, de ce ai pus prea mult ulei, că nu e bine, trebuia pus capacul, ca să se facă mai mult în aburi, să aveți grijă să nu băgați furculița metalică, că se strică ceramica tigăii, asta nu e bună, am luat țeapă cu ea, trebuie să luăm alta”.

S-o credeți voi! Gata, ajunge! Mama mea a avut o singură tigaie, în care băgam fără probleme furculița, pe care o folosea și la omletă, și la ochiuri, și la cartofi prăjiți, și la clătite, și la pește. Și în care nu se lipea nimic. Și odată am jucat și ping-pong cu ea!
Dacă mai văd în bucătărie încă o tigaie, îi anunț pe pasionații de OZN-uri să fie foarte atenți când privesc cerul, pentru că s-ar putea să apară în curând și tigăi zburătoare,  nu numai farfurii!

Obiecte zburătoare identificate. Sursa:George Balaur

Trebuie, totuși, să recunosc, că teleșopingul are, asupra mea, un efect pozitiv: de câte ori încep între fetele mele discuțiile de mai sus, referitoare la tigăi, mă retrag tiptil în dormitor, pun o muzică relaxantă și încep să-mi pun neuronii la treabă, scriind, chiar și despre tigăi. O ocupație absolut necesară, într-o lume în care neuronii tuturor par a fi hipnotizați de teleșoping. Și poate c-ar mai fi un efect pozitiv: zâmbetul pe care, poate, îl aduc pe chipul cititorilor și prietenilor mei, într-o lume din ce în ce mai încruntată.



George Balaur
27 decembrie 2015

Singurătatea omului bionic

Omul, ca entitate energo-informațională vie, a căutat, încă din zorii istoriei sale, să găsească noi modalități de a relaționa cu mediul, în așa fel încât dependența față de ceilalți oameni din jur să fie minimă. Astfel, atunci când a folosit o piatră ca să spargă o nucă sau o alună, și-a redus considerabil efortul fizic necesar acestei operațiuni, iar când a pus mâna pe un ciomag și i-a făcut proba pe spinarea concurenților la aceeași sursă de hrană, a realizat că traiul îndestulat îi era asigurat cu un efort mult mai mic decât anterior folosirii lui.

Omul bionic sau „Homo sapiens cocoșatus smartfonus”. Sursa:www.slate.com

  
Din studierea aripii păsărilor a rezultat aripa avionului, din studierea ochiului a apărut aparatul de fotografiat, apoi cel de filmat, din studierea termitierelor au luat naștere clădirile ecologice, care folosesc minimum de energie pentru asigurarea climatului interior. Încet, încet, a început să observe și să copieze procesele biologice și structurile organismelor vii și le-a adaptat vieții lui, rezultând astăzi știința numită bionică.

Au apărut astfel stimulatoarele cardiace, rinichiul artificial, ficatul din care nu se mai poate face pateu, mâna bionică, piciorul bionic și chiar penisul din latex, care are marele merit că scutește femeia de prezența întregului corp bărbătesc, păros și, vorba cronicarului, „degrabă mirositoriu a transpirație masculină, lăsător de șosete pe covor și fumător de țigară...după”. 

O bună parte din ceea ce a inventat omul, tehnic, a fost inventat cu scopul de a renunța la ajutorul celorlalți oameni iar astăzi s-a ajuns ca marile firme producătoare de „ceva”, indiferent ce, să folosească oameni numai acolo unde nu pot fi folosiți roboți, deoarece oamenii nu sunt așa de eficienți și de nepretențioși cum sunt aceștia. Ei nu cer timp de odihnă, nu cer salariu, concediu, asigurări de risc și de sănătate, nu cer condiții de muncă și salopete curate, concediu medical sau prime de sărbători. 
Omul, datorită propriilor lui invenții, a ajuns aproape inutil în procesul de producție, rămânând să fie folosit numai în procesele de creație, de intervenție în caz de pericol sau acolo unde lanțul de producție este nerepetitiv. Acolo unde este repetiție de mișcări, nu va dura mult și locul respectiv de muncă va fi luat de o bâzdâganie neînsuflețită. Forța musculară limitată a omului, nevoia lui de somn, de relaxare, de a se hrăni, de a se deconecta, de a avea o familie, îl fac necompetitiv cu mașinăria care nu are nevoie pentru a funcționa decât de energie și de o revizie tehnică periodică. 

„Compensația” pentru această inutilitate, pe care singur și-a dobândit-o, de-a lungul mileniilor, este faptul că s-a înconjurat chiar el de tot felul de prelungiri ale funcțiilor sale biologice, tot felul de „proteze”, mai mult sau mai puțin necesare, care în final l-au separat și mai mult de semenii săi. 

 Aflat permanent  la exact jumătatea distanței între cel mai puternic microscop și cel mai performant telescop, indiferent câte milenii va mai evolua tehnica de acum încolo, omul s-a izolat de ceilalți membri ai societății, cu fiecare nouă născocire tehnică pe care a pus-o-n practică. Folosirea propriului autoturism l-a izolat de cei ce călătoresc cu autobuzul sau pe jos, folosirea televizorului l-a separat de cei cu care viziona împreună un film la cinematograf iar ultima năzbâtie tehnică, smartfonul, aproape că l-a izolat definitiv, dându-i totuși iluzia că l-a conectat cu toți locuitorii planetei. 

Așa cum îi spune și numele, telefonul deștept, mai deștept chiar decât utilizatorul lui, a înlocuit o multitudine de obiecte, care până mai ieri umpleau biroul și chiar casa: telefon, ceas de mână, deșteptător, sonerie, carnețel de însemnări, ziar, carte, aparat de radio, magnetofon, televizor, consolă de jocuri, partener de șah și de orice alt joc, calendar, lanternă, calculator de buzunar, mașină de scris, aparat foto, aparat de filmat, card bancar, creion,  portofel... și lista se completează aproape zilnic, cu noi aplicații inventate de mintea omenească, cu scopul de a reduce și mai mult dependența de ceilalți oameni. 

Cu căștile în urechi și  cocoșat tot timpul asupra cutiei lui magice, omul pare să devină o ființă aproape autistă, conectată la un alt univers, paralel cu cel tridimensional, în care corpul lui fizic este nevoit să viețuiască. Omul pare să-și țină în mână și să-și privească propriul creier. Și chiar este o proteză a creierului, dacă ținem cont de imensa cantitate de informație înmagazinată. Să ne gândim numai la faptul că numerele din lista de persoane apelate nu mai sunt memorate în propria substanță cenușie, ci în cipurile de memorie ale cutiei care ne-a făcut dependenți de ea, ca să nu mai vorbim de cantitatea de informație a fișierelor scrise, audio sau video. 
Completarea telefonului deștept cu celebrii ochelari oferiți de Google, urma să facă din ființa bipedă un fel de android, un robot antropomorf imaginat de scriitorii SF ai secolului trecut, omniscient, omnipotent, ubicuu, lipsindu-i doar butonul pentru teleportare din buricul degetului mare. 

O nouă specie umanoidă se naște chiar sub ochii noștri: „homo sapiens cocoșatus  smartfonus”. Există astăzi indivizi care lucrează doar online, din confortul propriului domiciliu, comandându-și tot online hrana și celelalte obiecte și servicii de care au nevoie. Chiar și pentru a simți îmbrățișarea unei ființe aflate pe cealaltă parte a Pământului, s-au inventat dispozitivele haptice, care te îmbrățișează cu forța cu care cel de la antipozi îmbrățișează mașinăria corespondentă de lângă el.

Smartfon în loc de pâine. Sursa: adevarul.ro

Astfel, izolat de restul lumii prin propriile lui invenții, omul a devenit o ființă aparent atotputernică, capabilă să-și asigure, printr-un click de mouse, tot ceea ce-și dorește. Trăitor într-un univers aseptic, adimensional, asemenea unei mici zeități, care nu mai are nevoie de nici o altă ființă omenească pentru a dobândi ceea ce-și dorește, ținând în mână peștișorul lui paralelipipedic de aur, care-i satisface, nu doar trei, ci toate dorințele, omul supertehnicizat și superinformat, a devenit, din păcate, și foarte singur. 
Înconjurat mai mult de aparate și de butoane decât de ființe omenești, omul a devenit el însuși un mecanism tehnic, conectat la alte mașinării. Lipsit de empatie și de conexiuni directe, emoționale, cu ceilalți oameni, omul devine indiferent la suferința celorlalți și, ceea ce este și mai grav, hiperbolizează propriile suferințe, pe care nu le poate comunica emoțional decât unor butoane.
În aparență stăpânitor al universului tehnic din jurul său, el devine, de fapt, o prelungire, o anexă a acestuia, iar emoțional, omenește, devine extrem de fragil.
Nu e de mirare că rata sinuciderilor este foarte ridicată în țări ca Japonia sau Finlanda, unde omul bionic imaginat de science-fiction cu decenii în urmă, departe de fericirea promisă de tehnică, are ca ultimă dorință, autodistrugerea. Ciudat, nu !? Superman-ul zilelor noastre, cocoșat și însingurat deasupra computerului său, nu seamănă nici pe departe cu superman-ul imaginat de SF! 

Poate că tocmai nefolosirea corpului fizic în funcțiile pentru care a fost creat, comandă creierului biologic autodistrugerea. Ieșirea din această spirală a depresiei nu se poate face decât prin reconectarea omului la alte entități biologice. Grija pentru o simplă plantă, pentru un animal de companie, căruia să-i acorzi câteva cuvinte și o mângâiere pe zi, dragostea și grija pentru copii, pentru partenerul de viață, implicarea în proiecte de voluntariat, în grupuri umane mai largi, sunt căile de ieșire din drumul către însingurarea adusă de folosirea excesivă a tehnologiei, în special de cea a comunicațiilor. 
Fiecare individ cu camera lui, cu spațiul lui vital, cu televizorul lui, cu telefonul lui, conectat la rețeaua lui socială, nu pare să fie standardul de fericire al societății occidentale de azi, de vreme ce acest model duce către depresie și sinucidere. Nu folosirea tehnologiei este nocivă, ci lipsa de măsură în folosirea ei. Și pentru că nu este de ajuns doar să vorbesc despre asta, trebuie să și pun în practică cele spuse, așa că vă rog să mă iertați, dar trebuie să închei aceste rânduri pentru că mă duc să dau de mâncare pisicilor, rățuștelor și cățelului. Pe curând!

Reforma Patriarhului

Nerecomandat oamenilor prea încruntați, există pericolul de descrețire a frunții!

Așezat în capul mesei lungi, din lemn masiv de stejar, patriarhul îi privea pe episcopii chemați la ședința patriarhală cu un aer plictisit și ușor disprețuitor. Știa multe amănunte din viața intimă a fiecăruia și i se părea ciudat și nedrept că lumea trebuie să pupe mâna acestor oameni obișnuiți, cu nimic mai presus decât orice muritor de rând, ci doar pentru că poartă niște straie poleite și bărbi lungi de o jumătate de metru.

Patriarhul României, Preafericitul Daniel, în culoarea îngerilor.
Sursa: ro.wikipedia.org

Îmbrăcat în pantaloni scurți și cu tricou, se simțea mult mai lejer decât atunci când se împopoțona cu veșmintele caraghioase de patriarh, în care nădușea de fiecare dată ca un cal de curse, fie vară, fie iarnă. Îi luase prin surprindere și pe episcopi când le spusese să vină la ședința patriarhală îmbrăcați lejer, așa cum stau îmbrăcați la ei acasă, la reședința episcopală a fiecăruia.

Nici unul dintre ei nu avusese curajul să vină în sandale, pantaloni scurți și tricou. Unii dintre ei chiar șușoteau și se întrebau dacă nu cumva Feri se țăcănise la cap. „Feri” era diminutivul cu care era alintat patriarhul de către episcopi, prescurtarea de la Preafericitul.

Pe antebrațul mâinii stângi, tatuajul pe care și-l făcuse în tinerețe, îi aducea în permanență aminte de iubirea lui platonică pentru cântăreața americancă Jennifer Rush. Ca să nu se prindă lumea la cine se referea acel tatuaj, compusese o metagramă foarte dificil de descifrat, credea el, chiar și pentru cei mai buni specialiști în enigmistică,

                                      J=NI, apoi desenase alături un făraș:

Jeni Făraș, marea lui iubire neîmpărtășită, a cărei melodie, „Ză pauăr ăv lav”, se auzea și acum în surdină, în timpul ședinței patriarhale. Toată dragostea pe care ar fi trebuit s-o reverse asupra unei femei în carne și oase, asupra unor copii pe care să-i facă cu acea femeie, el o canalizase platonic către această cântăreață de o frumusețe stranie, ușor vulgară, dar totuși feminină și cu o voce puternică.

-Iată de ce v-am chemat, dragii mei! Vreau să renunțăm la modul în care am organizat viața bisericii de când am fost ales patriarh și până acum, începu el ședința.

Vreau să renunțăm la aceste straie incomode și caraghioase, la bărbile lungi, vreau să încetăm circul cu moaștele, cu icoanele plângăcioase, cu turismul ecumenic, cu închirierea cantinelor sociale către maneliștii care fac nunți, vreau să renunțăm la Mercedes-urile cu care ne plimbăm fundurile grase, vreau să facem o adevărată reformă în organizarea și funcționarea bisericii.

Vreau să revenim la viața simplă și austeră a întemeietorilor bisericii noastre. Și, pentru că sunt în fruntea acestei biserici, vreau ca eu să dau primul exemplu: la slujba de nașterea Maicii Domnului, vreau să vin în catedrală, călare pe un măgar, așa cum a făcut și Mântuitorul nostru, la intrarea în cetatea Ierusalimului.

M-am săturat să văd în presă cum suntem ironizați în permanență, cum suntem criticați pentru viața opulentă pe care o ducem, în timp ce oamenii sărăcesc din ce în ce mai mult și-și dau și ultimul bănuț pentru noi.

Conștiința nu-mi mai dă pace să dorm liniștit când știu care este realitatea! Bunăstarea și lăfăirea noastră în lux sunt inacceptabile, ținând cont că ele se datorează necazurilor și suferințelor de tot felul pe care trebuie să le îndure poporul. Vreau să fac și eu cum a zis președintele țării: stop și de la capăt! Vreau să-mi faceți rost, în două zile, de un măgar! Da` să fie unul mai zdravăn, că m-am cam îngrășat în ultima vreme! Nu vreau ca bietul animal să se prăbușească cu mine în spinare, în mijlocul catedralei!

Episcopii din jurul mesei de consiliu se priviră cu nespusă mirare iar bărbile li se lungiră instantaneu cu zece centimetri, exact lungimea cu care le coborâse și maxilarul inferior, la auzul acestor vorbe.

-Feri, zise Corneliu, episcopul de Huși, stai puțin, că nu înțeleg! Ce te-a apucat? N-ai zis tu, la puțin timp după ce te-am ales patriarh, că, pentru a deveni milostivi, trebuie mai întâi să devenim bogați!? Nu ni l-ai dat tu de exemplu pe Gigi Becali? „Ca să putem să-i ajutăm pe oameni cu orfelinate, cămine de bătrâni, cantine sociale, trebuie mai întâi să avem din ce bani să facem toate astea! Uitați-vă la Becali, el își permite să facă donații la muntele Athos și la amărâții cu casele luate de puhoaie, la inundații, pentru că are de unde! Iliescu, fostul președinte, de exemplu, care este sărac și cinstit, cum a zis chiar el, nu poate să dea altceva în afară de sfaturi și povețe! De-aia nu mai scapă partidul de el! N-a avut bani să cumpere nici măcar niște ciomege, pentru spinările protestatarilor, de-aia a trebuit să apeleze tot timpul la mineri! Noi, Biserica, de unde să dăm? Nu trebuie mai întâi să avem? Trebuie ca Biserica să devină o afacere profitabilă, abia după aceea vom putea să ne permitem luxul de a face donații!” Astea sunt vorbele tale. Ți-am urmat întocmai îndemnul și am acționat, pas cu pas, așa cum ne-ai sfătuit tu! Cum poți să vii acum și să zici că vrei să facem reformă, să ne întoarcem la începuturile bisericii de acum două mii de ani ?!

Am luptat atâtea generații, de două milenii încoace, la propășirea acestei biserici, ca să renunțăm tocmai acum, când mai avem puțin, foarte puțin și putem deveni și noi milostivi, ca toți bogătașii acestei lumi, care fac milostenii?

Și, vorbind acum despre Catedrala Mântuirii Neamului: nu ziceai tu că te simțeai umilit, când erai în Elveția, și vedeai în Occident catedralele gotice cu turnurile ascuțite ajungând până la cer, înțepându-l pe Dumnezeu în tălpi?!

Ziceai că ți-e rușine cu bisericuțele noastre pictate din Bucovina, că trebuie să te apleci când intri în ele, ca-ntr-un coteț de găini, când le comparai cu catedralele Occidentului. Noi am vrut catedrala asta?

Nu tu ai insistat că trebuie s-avem și noi ceva ca să ne fălim în fața Occidentului? „Industria s-a dus la fier vechi, agricultura e la subsol, autostrăzile-doar pe hârtie, turismul-grămezi de gunoaie și buruieni, păi măcar o catedrală să facem și noi, s-avem ce arăta celor din vest când ne calcă pragul!”- sunt exact vorbele tale, pe care ni le spuneai aproape la fiecare ședință patriarhală, își încheie Corneliu perorația.

Patriarhul Daniel, pe vremea când nu purta straie caraghioase.
Sursa foto:reddit.com

-Nu ne-ai învățat tu, cum să facem cu icoanele lacrimogene, să avem câte una la două-trei județe, să aibă oamenii unde să ajungă mai repede, ne-ai învățat și chestia cu seringa cu apă, cum să înțepăm icoana, prin spate, în dreptul ochilor, ne-ai învățat să ne uităm bine la buletinul meteo, înainte de a face slujbele de ploaie, să vadă lumea că rugăciunile noastre dau rod, ne-ai arătat cum să organizăm pelerinajele cu moaștele... Dă-o-n moașta pe gheață, acum vii și ne ceri să oprim toate astea?!

Am ajuns și noi la un anumit standard de viață, avem Mercedes-uri, avem palate episcopale, avem călugări și măicuțe la personalul administrativ, care s-au învățat cu un anumit nivel de trai! Cu ce putem noi întreține tot acest uriaș mecanism de produs bani, toată această logistică a credinței în Dumnezeu?, spuse, mâhnit, cu vocea lui pițigăiată, înaltpreasfințitul Teodosie Snagoveanul, episcopul Tomisului, dar puțin și al Bucovinei, cunoscut printre credincioși, dar și printre preoții de mici parohii, și cu numele de Teodosie „Șpagoveanu”.

Teodosie „Șpagoveanu”, în mantie împărătească,
neacceptând ținuta „în pantaloni scurți și tricou”.
Sursa:aktual24.ro

-Dragii mei, spuse Preafericitul, dar ce le dăm noi în schimb oamenilor, pentru ceea ce ne dau ei nouă? Țăranul le dă grâu, ciobanul-brânză, muncitorul din uzină le dă mașina cu care-și duce copiii la grădiniță, brutarul le dă pâine, noi ce dra...Doamne iartă-mă, le dăm? Iluzii!

-Feri, noi le dăm ceva ce nu le dă nimeni, spuse înaltpreasfințitul Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos. Gândește-te că toată lumea îi minte: politicienii îi mint, doctorii le spun că „boala asta nu are vindecare, pregătiți-vă pentru ce este mai rău”, televizorul îi minte cu reclamele pentru toate obiectele de care n-au nici o nevoie, copiii își mint părinții și-i lasă pe drumuri, după ce le iau casele prin notariate... Toate necazurile oamenilor îi îndreaptă către noi, noi suntem ultima lor nădejde! Dezamăgiți de toată lumea, ultima lor alinare suntem noi! Noi, cu moaștele noastre, cu icoanele noastre, cu pelerinajele noastre, le oferim oamenilor ceea ce nimeni nu le mai oferă: SPERANȚA!

-Așa e, așa e!, îngânară ceilalți episcopi participanți la ședință.

Noi trebuie să le mulțumim politicienilor că-i țin pe oameni în ignoranță și sărăcie, ca să vină la noi să găsească alinare, altfel ar trebui să ne găsim altceva de făcut! Uitați-vă la țările nordice, în Suedia, în Norvegia, unde totul este pus la punct: nu se mai duce nici dracu` la biserică, Doamne iartă-mă, că vorbim de lucruri sfinte!, spuse Casian, făcându-și o cruce mare și plecându-se ușor către răsărit. Religia și politica își întemeiază existența pe promisiuni: unii promit fericirea aici, pe pământ, din patru în patru ani, alții o promit pe lumea cealaltă! Noi avem avantajul că nimeni nu ne poate verifica îndeplinirea promisiunilor și nimeni nu ne poate sancționa electoral odată la patru ani: noi rămânem tot timpul la putere!

Noi suntem supapa de prea-plin a nemulțumirilor de tot felul ale oamenilor. Ia gândește-te, oare ce s-ar întâmpla dacă toți cei care vin la moaștele sfintei Parascheva, peste jumătate de milion de oameni, s-ar duce pentru necazurile lor în fața guvernului?! Ar trebui să se schimbe guvernul, în fiecare an, de vreo două-trei ori! Venind la noi, la rugăciune, salvăm și guvernul de la demisie, și în felul ăsta toată lumea este mulțumită: oamenii se întorc liniștiți și plini de speranță la casele lor, guvernanții fură în continuare, iar noi, biserica, ne mai rotunjim conturile, pentru a-l ajunge pe Becali din urmă, ca să putem deveni și noi mărinimoși în viitorul apropiat!, spuse Casian, ridicat de data asta în picioare și gesticulând larg, pentru a-și accentua justețea raționamentului.

-Și cum vrei tu să renunțăm la straiele preoțești?

Totul este o regie, totul e un spectacol!, continuă Casian, pe același ton. Crezi că ofițerul din armată ar avea vreo autoritate asupra soldaților dacă ar ieși în fața lor în izmene, nepieptănat și scărpinându-se în cur? Bineînțeles că nu! El trebuie să apară îmbrăcat impecabil, cu cascheta pe cap, să fie încruntat și să aibă o voce autoritară! Crezi că piloții aeronavelor ar prezenta mai multă încredere pasagerilor dacă ar veni la muncă în teniși, bermude, maieu și duhnind a bere? Crezi că politicianul ar avea mai multă putere de convingere, dacă ar veni la televizor în halat de casă, nebărbierit și în galoși? Nu, el trebuie să vină la costum și cravată, asta-i uniforma politicianului, și-atunci minciunile lui vor căpăta un grad mare de credibilitate și alegătorii vor mâzgăli cu ștampila, în cabina de vot, pătrățelul cu numele lui!

Așa și noi! Crezi că mai putem noi inspira teama de Dumnezeu, mai putem noi sugera ideea de sacru, dacă noi am veni în fața lor îmbrăcați în pantaloni scurți și-n tricou și cu șlapii lipăind pe asfalt, ca turiștii-n stațiunile de pe litoral?

Noi trebuie să ascundem cât mai mult omenescul din noi, tot ceea ce ne aseamănă cu ei, cu oamenii de rând! Noi trebuie să părem a fi de origine divină!

Asta facem noi cu țoalele astea preoțești, le sugerăm că suntem deasupra lor, că puterea este la noi și că trebuie să le fie teamă de noi, ca de Dumnezeu! Numai așa ne putem menține autoritatea asupra lor și să-i facem să plătească orice serviciu religios pe care li-l facem, de la botez, până la înmormântare!

Cei ce dau speranță oamenilor. 
Sursa:ortodoxia.md

-Și până dincolo de-nmormântare. Ai uitat de pomenirile de după moarte?, spuse o voce din mulțimea de episcopi, urmată de un murmur de aprobare din partea celorlalți.

-Da, Casian, dar nu ți se pare cel puțin straniu că după învățăturile simple ale unui tâmplar de acum două mii de ani, noi am ajuns să avem facultăți de teologie și doctori în teologie? Nu ți se pare că acele învățături simple au fost complicate prea mult?, întrebă Preafericitul.

-Păi asta este și ideea, Feri, să fie cât mai complicat! Oamenilor asta le place, spectacolul, misterul, sclipiciul, spuse Casian. De la preoții Egiptului antic, care-i vrăjeau pe oameni și le spuneau că Nilul se revarsă în fiecare an datorită faraonului, care se masturba și-și lăsa sperma în apa fluviului, că Soarele merge pe boltă datorită rugăciunilor lor, totul trebuia să fie înflorit și complicat! Toți acești paraziți ai societății, din care facem parte și noi, s-o recunoaștem, conducătorii politici și clerul, au mers împreună în minciunile lor, într-o simbioză, de-a lungul istoriei omenirii! Oamenii au o nevoie instinctivă de mister, de fast, de spectacol religios!

Tot ce e simplu nu le prezintă încredere! Ca să fim plauzibili în minciunile noastre, noi trebuie să menținem fenomenul religios la cote maxime de spectaculozitate! Și-apoi, poporul ăsta oricum este bolnav de boala de „a da ceva”. La câte dau peste tot, ce mai contează că ne mai dau și nouă?! Corupția există, în țara asta, în primul rând, datorită dorinței patologice a românului de a da ceva, cuiva, tot timpul, fie funcționarului de la primărie, fie politicianului de la județ, fie mecanicului de la firma privată care-i repară mașina, el trebuie să dea ceva, în permanență! Și ca popor, am dat tot, am dat petrolul, cuprul, aurul, pământul agricol al țării, pădurile. Suntem cel mai darnic popor de pe pământ! Tot ce ne-a dăruit nouă Cel de sus, noi dăruim altora! Până și numele de „român” l-am dăruit unei minorități care pe vremea comunismului figura la ...„și alte naționalități conlocuitoare”.

Din boxele combinei muzicale aflate în sala de ședințe, Jeni Făraș își terminase melodia și urma acum Chris Rea cu „Dis iz ză răud tu hel”. Melodia asta îi plăcea la nebunie lui Feri s-o asculte la căști, când mergea cu motocicleta, după slujbele duminicale de la patriarhie, ca să se relaxeze cu băieții la o tură, în jurul capitalei. Singurul din grupul de motocicliști care-i cunoștea adevărata identitate era fostul prim-ministru Tăriceanu, și el un pasionat al cailor putere pe două roți. Ceilalți „colegi de motoare” îl priveau cam suspicios, pentru că era cam mutălău, în opririle de pe traseu, și nu știau prea multe despre el. Unul dintre ei chiar îi spusese la un moment dat, la o bere fără alcool, în pădurea Băneasa, că seamănă leit cu patriarhul, chiar și la voce, lucru care l-a făcut să-i spună apoi lui Tăriceanu, între patru ochi, că nu mai poate să iasă cu ei. Mergea după aceea singur la plimbare cu motocicleta, având un sentiment extraordinar de libertate când simțea vântul cum îi despica barba în două, în goana cailor putere ai motorului care duduia sub el, după ce-și lăsa acasă complicatele straie de patriarh. După accidentul lui Tăriceanu, a lăsat-o însă mai moale cu ieșirile la șosea, pentru că se gândea că ar fi fost circul de pe lume dacă s-ar fi aflat că ditamai patriarhul este pasionat de motociclete. Lumea nu l-ar fi înțeles că este și el om ca toți oamenii, cu bune și cu rele, cu pasiuni, cu bucurii și tristeți. Ce ar fi zis lumea dacă ar ști că el, Patriarhul Daniel, ascultă pe motocicletă melodia „Ăsta-i drumul către iad”?

Măicuța Ileana, una din măicuțele care aveau grijă de preafericit, intră discret pe ușa din spatele lui și-i turnă într-un pahar două degete de „uischi”, urmate de două cuburi de gheață, așa cum văzuse la fostul președinte.

Din toată înțelepciunea lui Băsescu, revărsată din abundență pe televiziuni, cât fusese președinte, două lucruri învățase: primul-cum să prepare bine un pahar de „uischi” și, al doilea-că timpul nu există, exact ceea ce spun și cercetătorii în domeniul fizicii cuantice. Băsescu a demonstrat practic că cinci minute echivalează cu veșnicia atunci când nu și-a dat demisia după ce parlamentul a votat suspendarea lui, uimindu-i și pe oamenii de știință de la acceleratorul de particule C.E.R.N., din Elveția, cu această demonstrație practică irefutabilă asupra inconsistenței materiale a timpului.

Un singur lucru nu înțelesese din vorbele înțelepte ale fostului președinte: oare ce-o fi vrând să spună când a zis că „iarna nu-i ca vara”? Pentru el, iarna era la fel ca vara: în Mercedesul patriarhiei, temperatura era aceeași, douăzeci și două de grade Celsius, și vara, și iarna.

„Aici sunt banii dumneavoastră!”. 
Băsescu, vremelnic la putere,
 printre cei ce sunt tot timpul la putere. 
Sursa:cuvantul-ortodox.ro

-Eu vreau să ies din această minciună în care am trăit toată viața, spuse patriarhul. Vreau să-mi faceți rost, în maximum două zile, de un măgar!

Vedeți că  era un băiat pe la televizor, ciobanul Ghiță, de pe lângă Sibiu, făcea reclame pentru o companie de telefonie. Cred că nu-i mai trebuie măgarul, pentru că l-am văzut că a început să facă plimbări prin alte țări, cred că s-a lăsat de ciobănie! Vorbiți cu el să ne-mprumute măgarul lui pentru câteva zile! Vreau să ne întoarcem la modestia și simplitatea religiei de acum două mii de ani! Duminică voi intra în catedrală așa cum a intrat Isus în cetatea Ierusalimului, călare pe măgar! Și, în cel mai scurt timp, vreau ca fiecare dintre voi să-mi urmeze exemplul. Vindem Mercedes-urile episcopiilor și vom face cămine de bătrâni din banii luați pe ele, iar voi să vă faceți rost fiecare de câte un măgar, pentru ceremoniile religioase la care veți paticipa de acum încolo!

Zicând aceste vorbe pe un ton de ultimatum, Feri se ridică brusc în picioare, dădu pe gât ultimul strop de „uischi” și făcu stânga-mprejur, dispărând în trei secunde, fără nici un salut, pe ușa pe care măicuța Ileana introdusese mai devreme băutura lui preferată.

Rămași singuri, episcopii se priviră preț de câteva clipe, apoi luară imediat hotârârea să se adune de urgență la hotelul lui „Șpagoveanu”, din Bucovina, ca să vadă ce-i de făcut. Mai mult ca sigur că Feri se țăcănise la bibilică și trebuiau luate măsuri urgente ca să nu se prăbușească „sistemul”, mașinăria de produs bunăstarea lor și a celor din jurul lor.

Complexul turistico-monahal al lui 
„Teodosie Șpagoveanu”, din Bucovina.
Sursa:adevarul.ro

                   *****************************

-Preafericite părinte, am adus măgarul, așa cum ați spus!, spuse părintele Ghelasie, responsabilul cu garajul patriarhal, cu fruntea plecată a smerenie, ținând de căpăstru patrupedul ce avea să-și îndoaie spinarea sub greutatea lui Feri, peste două zile.

Măgarul coleg de reformă al patriarhului. 
Sursa:ro.wikipedia.org

-De unde l-ai găsit, ți l-a dat Ghiță, ciobanul cu reclamele la telefoane?, întrebă patriarhul.

-Nu, l-am găsit pe un islaz, pe undeva, prin județul Călărași. Era singur în mijlocul pășunii uscate și se bătea de muscă. Dacă nu-l luam noi, oricum îl luau alții și-l vindeau de Crăciun, la târgul de produse bio, sub formă de pastă de mici!, spuse Ghelasie, mângâind cu mâna dreaptă urechea stângă a măgarului, mulțumit că schimbase în bine soarta bietului patruped.

-Bine, pregătiți-l ca pe pacient înainte de operație și duminică să fie gata să încalec pe el, la intrarea în curtea catedralei!, spuse Feri, mulțumit că i se îndeplinise dorința.

-Cum adică, „ca pe pacient înainte de operație”?, făcu Ghelasie ochii cât cepele.

-Păi, îi faceți clismă, să nu mă trezesc că se balegă măgarul chiar în timpul ceremoniei religioase!, spuse Feri. Și să-l țesălați bine, că am alergie la părul de animale; văd că are ceva smocuri de păr rămase de la năpârlirea de astă-primăvară. Scoateți afară din garaj Mercedesul alb și băgați în locul lui măgarul!

-Da, preafericite, așa vom face!, îngăimă Ghelasie, gândindu-se cu groază cum va face el clismă măgarului.

                   ********************************

În dimineața care avea să schimbe istoria bisericii, Feri se trezi pe la trei și jumătate, emoționat cum nu fusese niciodată în viața lui.

Deja începuse să-și imagineze cum toate televiziunile îl vor prezenta ca pe reformatorul profund al bisericii, cum internetul va vui de ideile lui radicale de schimbare în bine a destinului poporului prin intermediul instituției pe care o conducea.

Cu jumătate de oră înainte de intrarea în curtea catedralei, Feri își rase de tot barba, își lăsă pletele pe umeri, își trase pe el o pereche de blugi de hipiot, cu rupturi, își puse un tricou cu Che Guevara și, desculț, fără nimic în picioare, încălecă pe măgarul adus de Ghelasie din stepele Bărăganului. Măgarul își încovoie spinarea dar rezistă destul de bine sub suta de chile a patriarhului; era călit în lupta cu greutățile vieții ca și poporul român! Feri făcu o tură, de probă, călare pe el, în curtea din spate a patriarhiei, și păru mulțumit de comportamentul patrupedului.

-I-ați făcut clismă?, îl întrebă Feri pe Ghelasie.

-Nu, preafericite, că se gâdila când voiam să-i băgăm în fund furtunul de la irigator. Și dădea al dracului rău din copite! Era cât p-aci să mă facă abțibild pe peretele garajului! Dacă nu mă feream la timp, mă găseați făcut icoană! Am renunțat la clismă, da` l-am înfometat, în schimb! De două zile nu i-am dat nimic să mănânce! N-are cum să se balege în timpul slujbei!

-Bravo, știam eu c-o să te descurci!, spuse Feri, mulțumit că făcuse o bună alegere când îi încredințase lui Ghelasie sarcina de a se ocupa de măgar.

                      ***************************

La semnalul lui Ghelasie, patriarhul intră în curtea catedralei călare pe măgar, așteptând ca mulțimea de credincioși prezentă să reacționeze ca acum două mii de ani, să-l ovaționeze și să-l atingă în extaz cu frunze de măslin. N-apucă însă să intre măgarul bine pe poarta patriarhiei, că babele prezente la slujbă începură să scoată țipete de uimire, amestecată cu consternare:

„Ce se-ntâmplă, cine-i insul călare pe măgar?”, întrebau oamenii stupefiați.

Gardienii de la firma de pază îl înșfăcară imediat și-l băgară într-o dubă, aflată în permanență la dispoziție, pentru astfel de evenimente neplăcute.

”Sunt preafericitul, sunt capul bisericii, vă rog să mă lăsați să intru în biserică pe măgar, așa cum a intrat și Iisus, acum două mii de ani, în Ierusalim!”- repeta Feri, în timp ce gardienii încercau să-l imobilizeze.

L-au dus de urgență la prima secție de poliție, unde repeta încontinuu că el este patriarhul și că vrea să reformeze biserica din temelii.

Văzând că nu-i chip să se înțeleagă cu el, l-au dus imediat la spitalul de psihiatrie din apropiere. Acolo, după câteva discuții cu un medic specialist, a fost internat urgent într-un salon cu non-violenți. Pe foaia lui de internare scria: „bărbat, identitate necunoscută, vârsta:aproximativ șaizeci de ani, diagnostic prezumtiv: delir mistic în stare incipientă, se crede patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, necesită îngrijire medicală adecvată în spitale de specialitate”. A fost trimis de urgență, apoi, la un sanatoriu, undeva, într-un loc izolat, prin pădurile din județul Buzău, la sugestia unor telefoane primite de la patriarhie.

Măgarul, imediat ce gardienii l-au dat jos pe Feri din spinarea lui, nemâncat fiind de două zile, s-a repezit glonț, atras de mirosul de colivă, spre coșul de răchită al unei doamne în vârstă, fostă soție de secretar județean de partid pe vremea comunismului, care venea la trei-patru zile la catedrală, să-i facă parastas lui Ceaușescu. Biata femeie, speriată, a lăsat jos coșul cu colivă și a zbughit-o spre poarta de ieșire din curtea catedralei. După ce a isprăvit coliva, măgarul s-a îndreptat apoi spre butoiul din curtea catedralei, unde părintele Sofronie, responsabilul cu aghiazma, l-a servit cu o găleată de apă sfințită, pentru a-i potoli setea. Cu foamea și setea potolite cât de cât, s-a așezat, apoi, pe un petec de iarbă în curtea catedralei, privind curios mulțimea de oameni așezați într-un șir de cinci-șase inși lățime, mișcându-se ca o uriașă omidă, din când în când, spre ușa catedralei.

                             ***********************

În catedrală, doi tineri de vreo cinșpe-șaișpe ani, care veniseră cu bunicile lor la slujbă, discutau între ei:

-Băi, ăsta care e înțolit ca patriarhu`, nu e, mă, Șpagoveanu?!, întrebă unul dintre ei.

-Bă, parcă el ar fi! Da`ce contează, ce mi-e ăla, ce mi-e ăsta, tot un drac!, spuse celălalt, continuându-și pe blat butoneala smartfonului, unde era în „ceat pe messenger”, cu prietena lui.

                        **************************

Planul de contra-reformă al episcopilor, întruniți de urgență la hotelul lui Șpagoveanu din Bucovina, dăduse roade: Feri fusese internat la nebuni cu identitate necunoscută, Șpagoveanu se înțolise cu straiele lui și îi ținea temporar și oficial locul, iar dacă cineva dorea să vorbească cu Preafericitul în persoană, secretarul patriarhal îi spunea că acesta s-a retras temporar la o mănăstire, pentru a se ruga pentru bunăstarea poporului și că nu poate fi deranjat o perioadă. Are cineva curaj să-l deranjeze pe preafericitul atunci când se roagă pentru fericirea poporului?

La sanatoriul unde este internat, Feri este cel mai păzit pacient, dar are și regim special: cameră separată, mâncare bună, televizor, internet de mare viteză și laptop.

Din când în când, măicuța Aglaia, responsabila cu sauna de la palatul patriarhal, coboară dintr-un Mercedes alb și vine să-i facă un masaj complet, în care să-i regleze metabolismul dar și surplusul de testosteron, ca odinioară.

Măgarul ce trebuia să contribuie decisiv la reforma în cadrul bisericii, a fost adus, la cererea lui Feri, și paște acum fericit în curtea sanatoriului, fiind folosit pe post de secerătoare bio a gazonului. Balega lui contribuie la fertilizarea grădinii de legume, în care Feri iese în fiecare după-amiază, să lucreze, pentru limpezirea minții. Șpagoveanu se interesează personal, telefonic, de soarta lui Feri, în fiecare zi, și contribuie substanțial la casieria sanatoriului, prin donațiile credincioșilor.

Reforma lui Feri a reușit tot așa cum au reușit și vor reuși toate reformele care au fost sau care vor mai fi încercate pe acest popor, în vecii vecilor. 

Astfel, patriarhia, reformată așa cum au dorit episcopii, este condusă așa cum este condusă și țara, prin absența totală a conducătorului ei din viața publică.

Pentru că așa conduce și Dumnezeu lumea: prin totală absență și totală neimplicare în treburile lumești.

Precizări de final: 

-am auzit că Preafericitul Daniel are un deosebit simț al umorului. I se oferă acum ocazia s-o dovedească, deoarece noi, muritorii de rând, nu avem acces la cercul intim al domniei sale, în care, bănuim, mai face glume, din când în când.

George Balaur

Micul nostru paradis în luna iulie 2015

Anul ăsta se împlinesc opt ani de când ne-am mutat la casă, în mai 2007, și, deși a fost secetos, a fost cel mai productiv an. Pentru că vreau ca bucuria noastră să fie repetată și în timpul zilelor geroase de iarnă, m-am gândit să pun în memoria colectivă a omenirii, numită „internet”, câteva aspecte din micuțul nostru paradis.

Solarul cu roșii, castraveți urcători, ardei gras, ceapă verde, țelină, pătrunjel.

Prunele au început să se coacă.

Sfecla roșie începe să prindă formă.

Țelina pentru rădăcină este foarte sănătoasă.

Ardeii capia sunt de un verde închis puternic.

Ardeiul gras arată superb.

Vița din grădină, rămasă din „școală”, este plină de struguri.

Ceapa roșie este gata de recoltare. Pe cea albă n-o pozez, pentru că nu-i fotogenică!

Mărul pitic, primit de la Marcel Almăjanu, este plin de fructe. Marcele, ai suflet bun, să trăiești!

Un castravete urcător de toată frumusețea.

Murul ne dă cam la trei zile  o cană de fructe.

Ajutoarele noastre în lupta cu melcii și limacșii din grădină. Foarte eficiente!

Bolta de castraveți urcători.

Unul din cei trei piersici are crengile pline de rod.

Roșiile din grădină, la fel de sănătoase ca cele din solar. 

Fasolea pitică pentru păstăi  ne-a oferit deja o masă gustoasă.

Pătrunjelul cel de toate zilele.

Fasolea urcătoare a început să facă deja păstăi.

Dovleceii, chiar dacă au fost puși mai târziu, au început să ne ofere de mâncare.

Câteva vinete crescute spontan, promit să dea rod frumos mai spre toamnă.

Vișinul a rămas cam necules, pentru că nu prea ne omorâm noi cu vișinata!

Căpșunul din jardiniera de pe foișor, produce fructe dar și stoloni pentru înmulțire.

Busuiocul din foișor.

Unul din cei doi smochini care ne dau zilnic o farfurie de fructe zemoase.

Bolta cu viță e încărcată de struguri. La iarnă va trebui să umblu mai mult beat! 

Iepur, ajutorul nostru la întreținerea curții: tunde iarba, apoi o fertilizează cu căcărezele. Totul bio și fără zgomot!

Recolta dimineții de 24 iulie 2015. Toate bio și gustoase, ca pe vremea bunicilor.
Vecinii mei pot confirma. Ciprian, dacă vezi poza, dă-mi un  „like” de confirmare!

Salopeta minune, care lucrează singură! Trebuie doar s-o îmbraci!
Se găsește de vânzare în magazinele celebrei case de modă din România „S. H.”
 (pentru necunoscători: Second Hand), la un preț acceptabil. Spor la treabă!

Și cam atât, ca să nu ne plictisim! Grădina este locul unde experimentez multe din ideile pe care le găsesc pe internet pentru înființarea unei ferme ecologice 100%. Sperăm ca în anii ce vin să ne îndeplinim visul de a avea o astfel de fermă, care să ne asigure alimente sănătoase, fără urmă de chimicale, dar și să ne permită să avem o viață frumoasă, în armonie cu natura, cu cei din jur și cu tot Universul. Dacă vă lasă gura apă, nici o problemă, treceți pe la noi și vă oferim câte ceva din ceea ce ați văzut!

Mangalia, 24 iulie 2015.