Avertisment pentru cititor: textul ce urmează nu seamănă deloc cu mesajele de pe Facebook sau cu SMS-urile. E luuuuung, plictisitor și, dacă te apuci să-l citești, s-ar putea să te apuce somnul. Așa că-mi fac datoria să te anunț că îl poți citi numai dacă vrei să-l folosești pe post de somnifer!
 |
| Ecusonul pelerinajului, pe care ni l-a oferit părintele-ghid, la plecarea în călătorie. |
M-am întrebat, în ultima vreme, de ce, după așa-zisa revoluție din decembrie 1989, din ce în ce mai mulți oameni se îndreaptă către biserică, de ce oamenii caută modele umane în trecut și nu în prezent, de ce pelerinajele au devenit un fenomen de o amploare nemaiîntâlnită în nici o altă țară europeană!?
Cu toată detașarea cu care priveam fenomenul acestor pelerinaje, aveam totuși curiozitatea de a vedea și de a trăi și din interior un astfel de pelerinaj, de a încerca să simt și ceea ce simt acei pelerini, așa că, atunci când am văzut fluturașul-reclamă, lipit pe vitrina magazinului nostru, spre sfârșitul lunii martie, de părintele-ghid Emilian Boloagă, nu l-am dezlipit. L-am fotografiat și, la câteva zile după aceea, l-am contactat pe părinte și i-am cerut câteva lămuriri în privința pelerinajului din Grecia, mai ales că văzusem în traseul excursiei două obiective turistice importante ale Greciei, pe care aș fi dorit să le vizitez, Acropole și complexul monastic Meteora.
 |
| Fluturașul lipit de părintele-ghid. |
Trebuie să recunosc, din capul locului, că, înaintea acestui pelerinaj în Grecia, aveam o atitudine ușor arogantă și disprețuitoare față de oamenii care-și lasă treburile baltă și se duc să se înghesuie buluc la moaștele sfinților sau la mormintele lor, pentru a adresa rugăciuni, rugăminți personale sau pur și simplu mulțumiri pentru că au o viață frumoasă și prosperă! Îi credeam ușor naivi, lipsiți de încredere în forțele proprii și consideram că toată această amploare fenomenală a pelerinajelor, după revoluția din 1989, ține mai mult de animism decât de creștinism, și, că, pe spatele acestor naivi, care se duc să-și adreseze rugăciunile în locurile sfinte, se ascunde o afacere cu multe zero-uri în coadă; la turismul de odihnă și agrement, la cel balnear, de aventură sau cultural, adăugându-se acum, o nouă categorie: turismului ecumenic sau religios.
Nu puteam pricepe cum la moaștele Sfintei Parascheva, la Iași , se pot aduna 500.000 de oameni, iar pentru o demonstrație în fața guvernului, pentru o chestiune vitală pentru națiune, cum ar fi cea a gazelor de șist, abia dacă se strâng câteva mii. Am ajuns oare o națiune de bolnavi psihic, un popor ce trăiește într-un delir mistic continuu, absent mereu la marile probleme ale cotidianului și concentrat numai pe iluzia unei divinități „atoatesalvatoare” și „atoaterezolvitoare”? Sau poate că nu suntem un popor, ci o adunătură de indivizi, egoiști, preocupați să ne rezolvăm propria problemă, și insensibili la nevoile celorlalți? Cum se explică amploarea fenomenului religios, în același timp cu creșterea alarmantă a gradului de corupție, a lipsei de respect și de empatie pentru „aproapele nostru”? Sunt întrebări la care nu prea am auzit să dea un răspuns plauzibil nici filozofii, nici sociologii, nici alți formatori de opinie care se perindă prin viața publică.
Cum negocierile cu soția pe marginea unui astfel de pelerinaj au eșuat, i-am propus, în cele din urmă, cumnatului meu, care locuiește într-o comună în județul Argeș, atunci când ne-am întâlnit, anul acesta, în aprilie, cu ocazia sărbătorilor de Paște, să mă însoțească. După o ușoară ezitare, motivând că nu poate pleca, din cauza problemelor firmei, pe care n-o poate lăsa baltă timp de o săptămână, a acceptat, mai ales că soția lui, sora nevestei mele, i-a zis: „Du-te, dragă, poate te mai relaxezi și tu puțin, că ai fost cam stresat în ultima vreme!”
Mulțumite astfel că fiecare soț avea, în mod reciproc, un bodyguard însoțitor, prin propriul cumnat, nevestele noastre ne-au dat drumul din lesă în pelerinajul din Grecia, care avea să aibă loc în perioada 12-17 iunie 2017, asumându-și, totuși, amândouă, riscul, să aibă, la întoarcere, niște soți mai păcătoși decât fuseseră la plecare, în cazul în care vreo tânără pelerină creștină i-ar fi ademenit, precum sirenele pe Ulysse, în mrejele ei, și i-ar fi ispitit să cadă în păcat.
M-am întâlnit cu părintele-ghid și i-am achitat costurile legate de deplasare și de asigurare, atât pentru mine cât și pentru cumnatul meu, Marian, și am așteptat cu nerăbdare ziua plecării, intrând între timp, seara, pe Google Earth, pe Google Maps și pe alte saituri pentru a mă informa asupra punctelor de pe traseu și a legăturilor cu feribotul de pe continent spre insule, și invers. Am parcurs, astfel, virtual, fotografic și informațional, atât cât mi-a permis timpul, traseul excursiei, cam cu o lună de zile înainte de plecare.
Ce ți-e și cu tehnica asta, dom`le! Aproape că nu-ți mai vine să pleci, când vezi atâtea poze puse de alții pe net, care au fost în locul ăla înaintea ta! Păi pentru ce să mă mai duc și eu pe-acolo? Ca să pun apoi pe net aceleași poze ca și cei dinaintea mea? Să mă așez la masă la restaurant, să butonez telefonul și să pun tot mapamondul să se uite pe esofagul meu, ca să vadă cum se duce-n stomac caracatița din farfurie? Nu mai bine stau eu la televizor și mă uit la un documentar despre zona aia, sau, și mai bine, mă plimb virtual, pe internet, pe străzile Atenei sau ale Salonicului, și rămân și cu banii în buzunar?
Răspunsul la întrebările astea ar fi: păi nu e chiar așa, Gică! Aveam să aflu mai târziu că un pelerinaj nu este numai o excursie exterioară, pentru făcut poze, ci este, în primul rând, o călătorie înlăuntrul sufletului tău, o introspecție asupra gândurilor, vorbelor și faptelor tale, în relațiile cu membrii familiei tale și cu ceilalți oameni cu care vii în contact, fie zilnic, fie ocazional. Este chiar o revizuire a întregii tale vieți interioare și a comportamentului tău. Iar întrebarea capitală pe care ți-o pui este dacă nu cumva situația în care ai ajuns, de a cere ajutor de la Dumnezeu, ai creat-o chiar tu, prin comportamentul tău, prin modul tău de viață, prin gândurile, prin vorbele și prin faptele tale, în relațiile dintre tine și cei din jurul tău.
Voi reveni ceva mai târziu la fațeta spirituală a călătoriei, așa că dați-mi voie să încep cu partea exterioară, a excursiei turistice propriu-zise.
Încă n-ai adormit, după ce ai citit până acum? Ok, continuăm...
Încă n-ai adormit, după ce ai citit până acum? Ok, continuăm...
Prima zi-12 iunie 2017: Medgidia-Constanța-Mangalia-Burgas-Xanthi
După ce am urcat în autocar, la Mangalia, am văzut că marea majoritate a pelerinilor erau femei de vârstă mijlocie, vreo 2-3 cupluri soț-soție, o doamnă tânără împreună cu mama, două tinere de vreo 25-30 de ani, o mamă tânără cu un copil de vreo 10-11 ani, iar cuplul cel mai interesant al pelerinajului mi s-a părut a fi format din nea Gică, în vârstă de 82 de ani, și Gabriel, un bărbat de 42 de ani, aflat într-un cărucior cu rotile.
Nea Gică ne-a înveselit de la prima oră a dimineții prin poantele și povestirile haioase pe care le spunea, în grupul din mijloc al autocarului. Când ghidul turistic, domnul Anastasiou, a făcut prezența și a întrebat : „Cine nu s-a auzit strigat?”, nea Gică a început o adevărată avalanșă de întrebări haioase: „Pe noi de ce nu ne-ați strigat, ne-ați trecut pe lista de decedați?”, „Ne-ați trecut pe inventar la cimitirul Săpânța?”, „Păi, mai am, măi, fraților, de trăit, doar n-o să trăiesc ca o amărâtă de cioară, doar 100 de ani! Vreți să mă vedeți cât mai repede cu vată-n nas?”, și alte replici asemănătoare, spre deliciul celor din jur.
Nea Gică a avut o viață plină de evenimente, interesantă. Fost șofer de cursă lungă pe vremea comunismului, a străbătut țara în lung și-n lat, și memoria lui păstrează și acum reperele vizuale pe care trebuia să le înregistreze, într-o vreme în care meseria de șofer se făcea fără hărți și fără GPS. Poate și acum să-ți spună ce restaurant se afla la ieșirea din Deva, pe partea stângă, sau la ce popas putea să tragă, în toiul nopții, dacă trecea de Măcin, mergând spre Babadag. Patruzeci și ceva de ani de șoferie de cursă lungă i-au imprimat în memorie o hartă a țării și i-au dat acea școală a vieții pe care nu ți-o poate da nici o universitate din lume. Acum cincisprezece ani, soția lui a trecut la cele veșnice și ori de câte ori povestește despre ea, i se pune un nod în gât și-i dau lacrimile. A iubit-o mult. N-a lăsat-o să lucreze nicăieri, a stat acasă și s-a ocupat de gospodărie, așteptându-l să se întoarcă din cursă. A făcut cancer la sân și s-a stins într-un an de zile.
El crede că s-a întâmplat asta din cauză că n-a făcut copii. „Trebuia ca sânul ăla să-și facă treaba pentru care-l făcuse natura, să alăpteze un copil, așa n-ar mai fi făcut cancer”. După ce a rămas singur, și-a vândut apartamentul din Constanța și s-a mutat în Medgidia, pentru a fi mai aproape de frații lui, pentru că nu are nici un copil la bătrânețe. Din 2015, de la vârsta de 80 de ani, l-a luat în îngrijire pe Gabi, care nu poate merge pe propriile picioare din naștere. Gabi a rămas fără ambii părinți, la interval de cinci luni de zile, în cursul anului 2015. S-a trezit dintr-o dată singur pe lume și cel care s-a oferit să-l îngrijească a fost nea Gică. „Lasă, Gabi, că ne descurcăm noi, cu ajutorul lui Dumnezeu!”, l-am auzit spunând pe nea Gică, încurajându-l pe Gabi, pe parcursul excursiei.
Gabi a fost, pe parcursul călătoriei, ghidul local, în partea noastră de autocar, fiind foarte documentat pe partea de geografie și istorie a locurilor vizitate.
După ce s-a făcut apelul, părintele Emilian a propus să facem împreună o rugăciune pentru a avea o călătorie binecuvântată, fără probleme. Se spune cu voce tare „Tatăl Nostru” și apoi părintele trece pe la fiecare pelerin și-l unge cu mir, pe mână și pe frunte, rostind pentru fiecare câteva cuvinte de binecuvântare. Acest ritual avea să aibă loc în fiecare dimineață, imediat după plecare, în „biserica pe patru roți”, așa cum îi place părintelui să-i spună autocarului plin cu pelerini.
Auzindu-mi numele la apelul ghidului, mai multe doamne din față se întorc să vadă arătarea care poartă în același timp și numele sfântului Gheorghe dar și al balaurului pe care acesta îl ucide cu sulița și, văzând că nu sunt chiar așa de înspăimântător, precum jivina din icoană, se liniștesc. Mai târziu, la Salonic, una dintre ele, doamna Dan, m-a rugat chiar să accept să fac o poză cu ea, ca să aibă o amintire cu ... balaurul din pelerinaj.
Ghidul turistic, domnul Anastasiou, ne face o descriere a itinerariului și ne sperie, spunându-ne de la început că ne așteaptă șase zile grele, în care vom parcurge peste 3200 de km, pe uscat și pe apă, în „biserica noastră plimbătoare”, din care nu se poate ieși afară, atunci când te plictisești, așa cum ieși din biserica din sat sau din cartier. Ne învață apoi câteva expresii uzuale în limba greacă, prilej pentru mine de a folosi puțin Google Translate și de a mă da mare în fața celor din jur, cu vocea grecoaicei din telefon, care repeta, cu glas clar și vorbind rar, „kalimera”, „kalispera”, „kalinihta”, „efharisto” și alte expresii din limba viitoarelor noastre gazde.
Ne consolează apoi părintele Emilian, care compară pelerinajul nostru de azi, într-un autocar cu aer condiționat, cu pelerinajele celor de dinaintea noastră, din secolele trecute, care mergeau la locurile sfinte luni de zile, prin arșiță, praf, ploaie, frig, noroi, dormeau sub cerul liber și mâncau ce apucau, numai pentru a ajunge la locul care le întărea credința și le dădea nădejdea într-o viață mai bună, în lumea plină de primejdii de tot felul, în care trăiau atunci.
Părintele continuă apoi să ne mențină atenția trează, cu diferite povestiri și vorbe de înțelepciune, unele culese chiar de pe Facebook, prin care ne îndeamnă la o viață cumpătată și la o viață de familie în pace, armonie și înțelegere. Părintele Emilian, având în jur de patruzeci de ani, are o voce caldă, blândă, naturală, neprefăcută, are un subtil simț al umorului și, de multe ori, în prelegerile sale despre necesitatea unei vieți creștine virtuoase, nu ezită să se autoironizeze, să arate tuturor și propriile-i greșeli omenești, lucru ce-l face plăcut audienței, îl umanizează și-l apropie de sufletele pelerinilor.
Părintele stăpânește pe deplin tehnica comunicării moderne, folosește telefonul mobil și SMS-urile, are cont pe Facebook și pe WhatsApp și își face publicitate pentru pelerinaje prin mai multe metode, inclusiv prin lipirea de fluturași de hârtie prin oraș. Pentru comunicarea cu pelerinii în „biserica umblătoare”, folosește cu multă dibăcie tehnica „bluetooth” și boxele „wireless”. Am văzut că este un foarte bun organizator, după felul în care am fost grupați în autocar, unde fiecare și-a găsit ecusonul de grup și toate actele călătoriei, pe locul pe care urma să stea pe parcursul pelerinajului.
Ne surprinde chiar când ne dă restul de bani celor care și-au făcut și asigurare medicală de călătorie, unii chiar glumind și zicând că mai rar așa preot, pentru că de obicei preotul cere bani, nu dă.
Mergem spre sud, admirând lanurile frumoase și „ventilatoarele pentru vaci”, centralele eoliene, aflate de o parte și de alta a șoselei ce unește localitățile de pe litoralul bulgăresc și primul popas îl facem la Burgas, la o benzinărie, unde ne dezmorțim picioarele și ne facem provizii de apă pentru restul drumului.
Trecem apoi printr-o zonă foarte tristă din sudul Bulgariei, unde, deși peisajele și câmpurile agricole arată bine, satele sunt pustii, cu multe case lăsate în paragină, cu străzile invadate de buruieni, în care rar vezi picior de om, aproape toți locuitorii fiind plecați la muncă în străinătate.
Majoritatea pelerinilor sunt plictisiți și au trecut la moțăiala de după-amiază. Doar un grup de pelerine, din spatele autocarului, fidele telespectatoare ale Antenelor 1, 2 și 3, sporovăiesc ceva pe tema unor telenovele, a căror vizionare va trebui întreruptă pe parcursul celor câteva zile ale excursiei.
Cumnatul meu, Marian, mă trezește din moțăială, cu un ușor ghiont în coasta stângă, arătându-mi pe geam ceva ce i s-a părut extraordinar. N-am apucat să fotografiez minunea pe care mi-a arătat-o, dar am văzut cu coada ochiului, în goana autocarului, un grup de oameni, foarte bronzați, săpând de zor într-un lan de porumb. Dacă am fi reușit să-i fotografiem, am fi putut să câștigăm marele premiu la concursul de fotografie organizat de National Geographic, cu o poză cu titlul: Oameni bronzați, muncind”.
-Semn bun, prima minune în pelerinajul ăsta!, zic, regretând, totuși că nu am reușit să-i imortalizăm.
Ne apropiem de granița greco-bulgară și pelerinii devin din ce în ce mai nerăbdători să ajungem la destinație.
După prezentarea documentelor pe partea grecească a frontierei, imediat ce am intrat pe teritoriul Greciei, cineva din mulțime, strigă cu voce tare: „Vrem pauză de o țigară!” Un murmur de indignare se aude din partea majorității pelerinilor, apoi, un glas de femeie, din față, postulează: „Cine fumează, nu este credincios!”.
Părintele, în încercarea de a împăca pe toată lumea, acordă o mică concesie diavolului și e de acord cu pauza pentru țigară, mai ales că în biserica noastră pe patru roți, nu ne poate afuma, folosind cădelnița și tămâia, din motive de P.S.I. Dacă ne gândim că și Dumnezeu îi permite diavolului să se zbenguie pe Pământ și să ne ademenească cu tot felul de ispite, justificându-ne chestia asta cu „liberul arbitru”, pauza pentru țigară e cu atât mai acceptată.
Sub privirile disprețuitoare ale pelerinilor nefumători, cei patru-cinci fumători coboară și-i fac pe plac necuratului, pufăind din țigară, și pe-o parte, și pe cealaltă a autocarului. Nerăbdarea tuturor crește, mai ales că gazele, lichidele și vâscozitățile acumulate în cavitatea abdominală își cer dreptul natural și fiziologic la evacuare.
Așteptând fumătorii să-i aducă tribut necuratului, am observat că dinspre Grecia spre Bulgaria se formase un șir lung de zeci de mașini vechi, de cel puțin 15-20 ani, adevărate hârburi pe roți, purtând numere de înmatriculare de Bulgaria, având la volan bărbați foarte bronzați, iar pe bancheta din spate, femei cu copii, la fel de bronzați. Mai târziu, a doua zi, în orașul Salonic, aveam să descifrăm misterul acestui exod al bulgarilor bronzați, dinspre Grecia spre Bulgaria, la ceas de seară.
În sfârșit, după treisprezece ore de mers, am ajuns la hotelul Nestos, de la periferia orașului Xanthi, din nordul Greciei, unde urma să înnoptăm. După repartizarea pe camere, am ieșit, împreună cu cumnatul meu, în explorarea orașului. Am mâncat la bistro-ul unui ofițer maritim, musculos și plin de tatuaje, de vreo 35 de ani, pe nume Ilias, care cunoștea bine Constanța și Tulcea, unde fusese cu navele în șantier, pentru reparații. Ce mică-i lumea! Ne-a îndrumat apoi pașii spre partea veche a orașului, unde am hălăduit vreme de o oră pe străzile pietruite, admirând clădirile construite cu secole în urmă.
Orașul nu este situat într-o zonă atractivă turistic dar, ca punct de tranzit, merită vizitat, mai ales partea de nord-vest, dinspre munte, unde e situat orașul vechi.
Reîntorși la hotel, după un duș fierbinte, am adormit ca niște bebeluși, dormind neîntorși, până a doua zi.
Dacă simți că te apucă somnul, cititorule, mai fă o pauză și citește restul mâine...
Ziua a doua-13 iunie 2017: Xanthi-Thessaloniki-Paralia Katerini
Odihniți, după o noapte de somn, după un mic dejun îndestulător, în regim de autoservire, pornim spre al doilea oraș ca mărime al Greciei, Salonic, sau Thessaloniki, cum se spune pe limba lor, unde aveam să vizităm o salbă de biserici, monumente istorice, piața centrală și bazarul orașului.
Autostrada pe care mergem e aproximativ paralelă cu țărmul Mării Egee, și putem vedea, din când în când, pe geam, orășelele și satele pescărești, cuibărite în coasta dealurilor. Cei pasionați de pictură sau fotografie, pot găsi aici peisaje minunate, unde muntele și marea fac parte din același tablou.
După rugăciunea matinală și ungerea cu mir a părintelui, ghidul turistic ne face o scurtă istorie a orașului Thessaloniki și o scurtă trecere în revistă a principalelor obiective de vizitat, urmate de recomandări și sfaturi privind comportamentul în oraș, în special asupra felului în care ținem gențile, borsetele sau poșetele: tot timpul în față și cu ochii pe ele. Aveam să înțelegem mai târziu de ce a insistat pe aspectul ăsta.
Odată ajunși în Salonic, am oprit prima dată la biserica Sf. Dumitru, pe care eu și cumnatul meu am vizitat-o doar pe dinafară, după care ne-am așezat la o mică tavernă, chiar în apropiere de biserică, unde am băut câte-o bere rece, bucurându-ne că ne permitem luxul ăsta la ora 11.00 dimineața, nemaifiind șoferi, așa cum suntem acasă, fiecare la firma lui, unde nu ne permitem plăcerea savurării unei beri reci decât seara, după parcarea definitivă a mașinilor.
După ce pelerinii au terminat cu acatistele și cu închinarea la icoane, ne-am adunat la autocar, unde ni s-a trasat programul următoarelor obiective de vizitat, pe jos, în împrejurimi. Pe când ne pregăteam de plecare spre următoarea biserică, un grup de cerșetoare, foarte bronzate, ne-au asaltat, cerându-ne, în limba română, să le ajutăm cu un bănuț, că sunt amărâte. Credincioasele pelerine s-au indignat peste măsură când au văzut așa ceva. „Fir-ați ai dracu`, și p-aicea ați ajuns, mă?!, zice una dintre pelerine, supărată peste măsură că nu scapă nici aici, în Grecia , de cerșetorii bronzați din țară.
Bucuros că Dumnezeu îmi oferă ocazia să fiu milostiv, umblu în portofel și-i ofer cerșetoarei insistente, care se agățase de brațul lui Marian, cumnatul meu, o bancnotă de un leu. Îmi zice „bogdaproste” și se repede spre alți pelerini din grup. Văzând că i-am dat ceva, cuiva, o altă cerșetoare bronzată, cam de vârsta mea, se agață scai de brațul meu stâng și, într-un amestec de româno-bulgaro-greacă plus „limba gimnastică”, îmi explică cum a venit tocmai din Pleven, din Bulgaria, la cerșit, aici, în Grecia, că are trei copii și că n-are ce să le dea să mănânce. Din milă pentru ea, dar și din dorința de a-mi elibera brațul, i-am dat o bancnotă de zece lei.
Privește bancnota cu ochi de expert în numismatică și zice scurt: „A, zece lei, dve euro!”, după care insistă porcește, agățată de brațul meu, după principiul „dă-i omului un deget, și el îți cere toată mâna”. Nea Gică, fostul șofer de 82 de ani, amintit mai sus, râde, face mișto de mine și-mi zice: „te-ai lipit de gagică, gata, asta nu se mai dezlipește de tine!” Vreme de un sfert de oră a stat agățată de brațul meu, insistând să-i mai dau ceva. Am rezistat eroic atacului ei și i-am explicat că trebuie să mai dau și altora, că și alții mai au nevoie, să aibă înțelegere și pentru ei. Nici nu voia să audă de alții, o interesa numai câștigul ei imediat din acel moment. În cele din urmă m-a slăbit din strânsoare, dar nea Gică a continuat să se distreze toată ziua pe seama mea, zicându-mi că „am lipici la gagici” în Salonic.
Atunci am înțeles exodul bronzaților, pe care-i văzusem la graniță, care seara se întorceau din Grecia către Bulgaria în mașinile vechi, și care aveau, pe banchetele din spate, femei și copii: dimineața veneau „la produs” în Grecia, în zonele cu turiști și pelerini, iar seara se întorceau la casele lor, în Bulgaria: cooperare transfrontalieră europeană de nota zece!
Ca să nu ne rătăcim de grup, în mulțimea celorlalte grupuri de turiști, sau locuitori ai orașului, părintele Emilian ține deasupra capului, la înălțime, o floarea-soarelui din plastic, lipită cu bandă adezivă, în vârful unei vergi din fibră de sticlă, din acelea pentru pescuit.
Facem, pe jos, turul principalelor biserici din centrul orașului și, dacă vreo pelerină poposește cu privirea și întârzie mai mult în fața vreunei vitrine cu pantofi, bijuterii, poșete și alte mărunțișuri femeiești, părintele Emilian, atent cu coada ochiului spre grupul din spatele lui, se oprește și o aduce pe păcătoasă pe calea cea bună cu un fluier de arbitru, șuierând în spatele ei, spre amuzamentul celorlalți pelerini. Simpatic foc părintele, să tot faci pelerinaje cu el!
O doamnă din „grupul antenistelor”, obosită și plictisită, tot insistă către ghid cu o cerere personală: „Mai lăsați-ne în pace cu istoria și cu geografia, că am obosit, mamă, vrem să mergem la un restaurant să mâncăm o ciorbă, că m-am constipat, de două zile am mâncat numai uscătură!”
Ghidul îi explică faptul că trebuie să respectăm programul excursiei și că nu putem să-l schimbăm pentru a îndeplini dorința unui singur membru al grupului. Doamna constipată acceptă cu greu continuarea traseului pe obiectivele turistice din program și bombăne de câte ori ghidul începe expunerea la fiecare nou popas din itinerariu: „Fată, ghidul ăsta vrea să ne facă istorici, de ce nu ne lasă o dată-n pace să mergem să mâncăm o zeamă, ceva, că nu mai pot, am burta ca un pietroi, de două zile n-am mâncat o ciorbă!”
La biserica Sf. Pantelimon, domnul Dan Popescu, din Năvodari, un pelerin în vârstă de 55 de ani, fost ofițer maritim, ia din mâna părintelui beldia cu floarea de plastic și face pe sfântul Gheorghe cu sulița către mine, eu trebuind să mă prefac că sunt balaurul călcat în picioare de calul sfântului. Scena e pozată de mai mulți din grup. E clar, îmi zic, în pantaloni scurți și tricou, n-am nici o șansă să ajung sfânt în pelerinajul ăsta, lumea vede numai partea mitologică de reptilă cu șapte capete din mine!
Vizităm mai multe biserici și monumente istorice, ghidul turistic preluând de la nea Gică împingerea căruciorului în care se află Gabi, pentru a ne mișca mai rapid prin aglomerația din oraș. Nota zece pentru ghidul turistic, pentru chestia asta!
După vizitarea bisericilor din program, mergem într-un loc de unde se poate fotografia panorama orașului și de unde se pot cumpăra, la prețuri bune, cadouri pentru cei de-acasă.
Plecăm apoi spre Paralia Katerini, stațiunea unde aveam să dormim a doua noapte a pelerinajului.
Odată ajunși în stațiune, după ce ne-am instalat la hotel, am plecat spre plajă unde, după o ușoară alergare pe nisipul umed, cu picioarele goale, și după o ședere, de câteva minute, în postura shirshasana, am simțit că-mi trece oboseala și-mi revine pofta de viață. După o zi de stat în picioare și câteva ore de clocit hemoroizii, în autocar, mișcarea asta pe plajă a venit ca o adevărată binecuvântare.
Paralia Katerini este cea mai cunoscută stațiune pentru români și mulți comercianți greci au învățat să vorbească românește, așa că am fost ușor racolați de patronul unui restaurant care ne-a poftit la el, în cea mai clară limbă română, și ne-a servit cu mult profesionalism, așa cum te serveau, pe vremuri, prin anii 70, ospătarii de pe litoralul românesc, școliți în Germania Federală.
Știu, din discuția cu un patron al unui restaurant din insula Thassos, de acum câțiva ani, că românii sunt considerați de greci printre cei mai buni turiști, pentru că cheltuiesc mulți bani și sunt foarte generoși cu bacșișurile.
După masă, am plecat pe strada comercială, frumos luminată și plină ochi de turiști, unde am căutat mărunțișuri pentru făcut cadouri fetelor mele.
Aspectul stațiunii mi-a amintit de felul în care erau stațiunile din sudul litoralului nostru în anii 70 și m-a durut sufletul când m-am gândit că și la noi ar fi putut fi, ca și la greci, turiști străini, așa cum erau odinioară, dacă la conducerea țării și a turismului românesc ar fi fost alți oameni, care să se ocupe, într-adevăr, de problemele țării.
Seara, discutând la telefon cu nevastă-mea, a încercat să-mi spună ceva despre „meciul” dintre Grindeanu și Dragnea. I-am spus că vreau să stau câteva zile fără să mă gândesc la ceea ce este în țară. Acum, rememorând evenimentele, îmi dau seama că chiar reușisem, la finalul celor cinci zile departe de România și de problemele ei, să mă „deconectez”, în adevăratul sens al cuvântului. Să mă deconectez de problemele României. Chiar face bine o astfel de deconectare.
Încă n-ai adormit, „iubite cetitor”? Felicitări, dă-i bătaie mai departe...
Ziua a treia-14 iunie 2017: Paralia Katerini-mănăstirea Panagia Xenia( Kato Xenia)-insula Evia-Pireu-Agia Marina (insula Aegina)
Ziua a treia a fost cea mai plină de evenimente și cea mai însemnată, din perspectivă spirituală, pentru mine. Primul obiectiv vizitat a fost mănăstirea Kato Xenia(pe Google Maps o puteți găsi ca „Panagia Xenia Monastery”). Este o mănăstire de maici, la aproximativ 60 de km sud de orașul Volos, într-un peisaj de munte deosebit de pitoresc. Când am ajuns la mănăstire, am fost cuceriți de frumusețea locului, de curățenia, de amenajările peisagistice și de liniștea din jur. Un loc cu totul deosebit! Pentru că nu aveam vestimentația „decentă” pentru a fi acceptați în interiorul bisericii, am mers să văd dacă au șalvari pentru a ne acoperi picioarele și, din păcate, nu aveau decât fuste. Mi s-a părut caraghios să-mi pun fustă, fără să mi se dea și un cimpoi, ca să semăn măcar cu un scoțian, așa că am preferat să stau pe afară și să fac poze, împreună cu cumnatul meu. Culmea , o doamnă din grup care era îmbrăcată în pantaloni, a trebuit să-și pună fusta de la mănăstire peste pantaloni, care, atunci când sunt purtați de o femeie, sunt considerați ceva „indecent”. E unul din aspectele pe care nu prea le înțeleg, în relația locurilor sfinte cu pelerinii.
Trecând peste aspectul ăsta, locul mi-a lăsat o puternică impresie de liniște a sufletului, bunătate, ceva indescriptibil în cuvinte, dar care s-ar putea exprima cel mai bine printr-o stare de profundă înălțare spirituală, de desprindere aproape totală de problemele și nervozitatea vieții pământești și trecerea într-o altă dimensiune a existenței.
Eram în holul de la intrarea în încăperea unde se ținea rugăciunea comună a pelerinilor și, deși aveam o reținere de a intra în acel loc, datorită felului în care eram îmbrăcat, în pantaloni scurți și tricou, am simțit o dorință extraordinară de a mă alătura grupului de pelerini, care se rugau împreună cu părintele Emilian. Am intrat, totuși, împins parcă de o forță de dincolo de mine, și am pus mâna pe umărul unei pelerine aflate în marginea grupului, începând să repet, împreună cu ele și cu preotul, rugăciunea comună. Momentul atingerii a avut un efect cu totul deosebit asupra mea. Pot să spun că a fost prima dată în viață când nu greșesc dacă spun că am avut un moment de revelație. Acel moment în care mintea îți este luminată dintr-o dată cu o cunoaștere care vine dincolo de cărțile citite, dincolo de școala vieții, dincolo de percepția senzorială, dincolo de orice altă formă de cunoaștere pământească.
M-am văzut, în acea clipă, din exterior, și am înțeles cât de greșită era aroganța mea anterioară, cu care-i priveam pe pelerinii care merg și se roagă împreună. Am realizat atunci că, de fapt, eu eram cel caraghios și ridicol, în grandomania mea atotștiutoare. Am simțit, în același timp, o imensă părere de rău pentru toți anii în care i-am privit cu dispreț, pe acești oameni, semeni ai mei, cu care acum mă rugam împreună, pentru pacea lumii, pentru înțelegere deplină între toate ființele din Univers, văzute și nevăzute.
Am avut, instantaneu, sentimentul că noi, toți, formam o singură ființă, aceeași ființă cu toate ființele din Univers, de la cele mai mici vietăți, până la întregul Cosmos, pe care l-am simțit, în clipa aia, ca pe o imensă ființă, vie, conștientă și plină de o bunătate fără margini. Am simțit, în aceeași clipă, că eu eram o mică parte a acestei unice și imense ființe. Am mai simțit și că sunt infinit de puternic, că nici o urmă de teamă nu-mi mai umbrește voința, că pot să fac orice, din acel moment, și energia acelei imense ființe va fi în permanență cu mine, dacă lucrurile pe care aș dori să le fac vor fi constructive, spre binele celor din jurul meu. Am mai simțit că rugăciunea comună este cel mai bun răspuns la violența din lume.
Este greu de explicat în cuvinte cum toate aceste lucruri ți se revelează într-un astfel de moment. O cunoaștere de dincolo de orice percepție cu simțurile omenești ți se oferă într-o clipă, ca un dar. O emoție puternică a pus stăpânire pe mine și, la sfârșitul rugăciunii, mi-a dispărut, pentru tot restul pelerinajului și după aceea, toată atitudinea mea arogantă față de acești oameni. Sigur că un psiholog care citește aceste rânduri ar putea să-și dea mai bine seama de ceea ce s-a petrecut atunci în psihicul meu. Eu pot, doar cu imperfectul ajutor al cuvintelor, să redau, cât de cât, o mică parte din avalanșa de sentimente avute în acele clipe.
La sfârșitul rugăciunii am ieșit afară, și, parcă simțind că trăisem o experiență interioară deosebită, părintele Emilian a venit către mine și am stat puțin de vorbă, spunându-i că acea mănăstire e un loc binecuvântat. Părintele a vrut apoi să facă o poză împreună cu mine și cu cumnatul meu. L-am întrebat dacă vrea cumva să ne dea ca exemplu negativ, celorlalte serii de pelerini, asupra felului cum nu trebuie să fie îmbrăcați. A râs, apoi am continuat să vorbim și i-am spus părintelui că și eu am dat examen la teologie, cu mulți ani în urmă, în 1979, după terminarea liceului, și că nu am reușit. Din vorbă în vorbă, i-am spus cum ajunsesem la dorința de a deveni preot și i-am spus ceea ce mă sfătuise un profesor de-al meu din liceu, când îi spusesem că vreau să mă fac inginer constructor: „Ce inginer, bă, tu știi ce-nseamnă să fii inginer constructor? Vara stai în căldură și-n praf, iarna, în frig și-n noroaie, pe șantiere, te cerți cu toți nebunii... Fă-te, mă, popă!”. „Popă”?, am întrebat eu. „Da, păi popa se duce o singură dată pe săptămână la serviciu, și și-atunci își vede directorul răstignit!” Părintele Emilian a râs cu poftă la motivația asta, și a confirmat: „Da, păi avea dreptate omu`, alții se chinuie o viață-ntreagă să intre-n audiență la director, pe când preotul intră tot timpul!”
Măicuțele, dintre care două vorbeau perfect românește, ne-au servit cu câte o cafea și o farfurioară cu dulceață de gutui, apoi am plecat spre localitatea Glifa, de unde am luat feribotul spre insula Evia.
Pe feribot, cele două tinere pelerine din grup, încercau să joace rolul actriței Kate Winslet, din „Titanic”, deschizându-și larg brațele și așteptând îmbrățișarea lui Leonardo di Caprio. Dacă aș fi fost mai tânăr, mai frumos, mai bărbierit, mai necăsătorit și mai puțin timid, m-aș fi dus să-l înlocuiesc pe di Caprio, însă neîndeplinind nici măcar una din condițiile de mai sus, m-am mulțumit cu privitul.
Am părăsit insula Evia pe podul High Bridge Evripos, care unește practic insula cu continentul, în partea ei vestică, făcând din ea o peninsulă. Am ajuns în portul Pireu în jur de ora 16.00. Pe cheiul feriboturilor, încă un membru al grupului, un alt domn din Năvodari, a vrut să facă o poză cu „balaurul pelerin”, devenit un fel de mascotă a pelerinajului. „Păi ce facem, dom`le, eu am venit în excursia asta ca să evoluez spiritual, da` văd că am evoluat la stadiul de maimuța de pe plajă, cu care fac copiii poză! ”. Domnul cu pricina s-a amuzat la replica mea, dar a insistat să se pozeze cu mine, așa că n-am putut să-l refuz. După vreo patruzeci de minute de așteptare, ne-am îmbarcat pe feribotul spre insula Aegina, cu destinația Agia Marina, un orășel foarte pitoresc în partea estică a ei, unde am fost cazați la hotelul Magda.
Dacă sunteți pasionat de manele, aveți „dujmani” și vreți să scăpați repede de ei, sau să-i „băgați în boală”, cazați-vă la hotelul ăsta și cereți să vă dea camera 203. Din balconul ei puteți face o poză cu care să vă „băgați în boală dujmanii”, atunci când o veți pune pe Facebook. E, totuși riscant; e posibil să vă moară, cu ocazia asta, și mulți dintre prieteni!
După un duș rapid și schimbarea „scutecelor”, am mers la o tavernă foarte cochetă, chiar alături de micul port pescăresc, unde, cine oare credeți că ne-a servit la masă? Însuși Hristos! Nu, nu Iisus! Hristos, un ospătar grec, foarte simpatic, care ne-a explicat cu lux de amănunte cum se prepară caracatița și calamarul, pentru a fi cât mai fragede și a nu-ți da impresia că mănânci cizme de cauciuc.
Hristos ne-a promis că ne pregătește un calamar deosebit, pentru care o să-l pomenim toată viața și că, dacă nu ne place, să nu i-l plătim. Dom`le, au grecii ăștia o tehnică de a-ți scoate banii din buzunar! I-am spus că am mai mâncat, acum câțiva ani, în insula Thassos, un calamar, care mi-a lăsat impresia că am ronțăit talpa pantofului, și l-am întrebat dacă nu cumva vrea să-mi aducă perechea pantofului mâncat atunci. A râs și a promis c-o să-l ținem minte și o să-l recomandăm și altora, așa de mult o să ne placă. La final, a trebuit să recunoaștem că a avut dreptate! Dar, înainte de calamar, am cerut să ne aducă, totuși, câte-o porție de caracatiță friptă. Așa că, dacă ajungeți pe-acolo, mergeți la taverna Faros și cereți să vă servească la masă însuși Hristos! Nu-i cereți să vă spele și pe picioare, cum a făcut Iisus cu ucenicii, că s-ar putea să nu-i placă gluma asta și să vă dea, în loc de calamar, o cizmă pescărească.
Cumnatul meu, Marian, când a auzit că ginerele patronului tavernei bagă plasele la apă seara și le ridică dimineața, după care duce peștele la taverna socrului și, până seara următoare, transformă peștele în bani, a zis că renunță la firma și la ferma lui din România și se face pescar în Grecia.
„Păi, eu muncesc un an de zile și bag nu știu câți bani în curul unei capre și al unui porc, cu nu știu câtă muncă, zilnic, și ăsta se duce seara și adună peștele, în care nu a investit nimic! Și a doua zi ia banu` pe el! E corect așa?” - cugeta cumnatul meu, cu voce tare, comparând felul în care se câștigă banul în România, într-o fermă, la țară, și felul în care îl câștigă pescarul și patronul tavernei din Grecia.
Ziua a patra-15 iunie 2017:Agia Marina-Mănăstirea Sf. Nectarie-Egina-Pireu-Atena-Kalambaka
A doua zi, după ce am făcut singur o baie matinală în piscina hotelului și după micul dejun, am mai stat la taclale cu nea Gică și cu Gabi, pentru a ne adăpa la înțelepciunea unui om de peste opt decenii. Nea Gică, despre care am povestit mai mult în prima zi, ne-a distrat timp de o jumătate de oră, povestindu-ne aventurile lui cu femei, din șturlubatica lui viață de șofer. „Da` eu zic că mare păcat n-am făcut cu ele, că le-a plăcut și lor! Păi dacă-mi povesteau că bărbații lor se purtau urât cu ele...se bucurau, săracele, și ele, de puțină atenție și de iubire din partea mea...Dac-oi fi păcătuit, mă iartă Dumnezeu, că de-aia și am grijă de Gabi, poate mă vede și-mi iartă păcatele”. „Am și furat, da` atunci cam toată lumea fura, că se fura de la stat, nu se punea la socoteală. Puneam apă în vin, da` nu să-l fac apă chioară, știam exact câtă apă să pun ca să iasă la control concentrația de alcool!” ne spune nea Gică, rememorând și destăinuindu-și păcatele tinereții.
Am plecat în scurt timp spre mănăstirea și catedrala Sf. Nectarie din Egina, care se află într-o vale frumoasă, cam pe la mijlocul insulei. Acolo am vizitat chilia sfântului și catedrala, unde, la rugăciunea comună, ni s-a alăturat și un grup de sârbi, simpli turiști. A fost, la fel ca la Kato Xenia, un moment emoționant, în care oameni de limbi și etnii diferite, ne-am rugat împreună pentru pace și fericire, pentru toate ființele din Univers.
Insula Aegina este renumită pentru cultura fisticului, care se vede la tot pasul, pe coastele dealurilor, alături de măslini, iar fisticul se vinde sub diferite forme: crud, prăjit sau sub formă de dulceață.
După vizita la Catedrala Sf. Nectarie, am plecat spre orășelul Egina, din vestul insulei, pentru a lua feribotul spre continent și a merge la Atena, pentru a vizita Acropole și Palatul Parlamentului.
La Acropole, a venit un prieten grec de-al ghidului nostru turistic, care a studiat în România și ne-a vorbit foarte frumos despre democrația din timpul lui Pericle, despre Grecia, despre România și despre relația dintre cele două țări. Acolo am aflat un lucru pe care nu-l știam: că biserica ortodoxă greacă a educat, timp de secole, în timpul ocupației otomane, tinerii, în spiritul dragostei de țară, explicându-le copiilor despre măreția culturii și civilizației grecești, care stă la baza culturii și civilizației occidentale. Numai așa a fost ținută aprinsă, peste veacuri, flacăra patriotismului grec. Ne-a ținut o adevărată lecție de patriotism și ne-a spus că iubește deopotrivă și România și Grecia, că în România a întâlnit oameni deosebiți și că ar trebui să nu ne mai vorbim de rău țara, nici între noi, nici către străini, pentru că fiecare popor are și oameni buni , și oameni mai puțini buni. L-am aplaudat cu toții pentru lecția asta de patriotism, deși aș fi dorit să-i pun niscaiva întrebări referitoare la corelația dintre Biserica Creștină Ortodoxă, și nivelul ridicat al corupției în țările în care aceasta există, comparativ cu bisericile protestante, specifice nordului Europei, unde nivelul corupției este foarte scăzut. Pentru că aș fi fost un fel de „Gică contra”, în entuziasmul general creat de expunerea lui dublu-patriotică, nu i-am mai pus nici o întrebare pe tema asta.
După ce am părăsit Atena, am făcut o scurtă escală la mănăstirea Sf. Efrem din Nea Makri, apoi „am pus prova” spre Kalambaka, orașul de lângă complexul monastic de la Meteora, unde am ajuns destul de târziu, cam pe la 23.30. După ce am băut o cană de vin roșu, în loc de somnifer, la o tavernă din apropierea hotelului, am trecut la orizontală, ca să fim odihniți și pregătiți a doua zi pentru urcarea scărilor la Marea Meteora, mănăstirea cea mai vizitată din complex.
Dacă ai rezistat până aici, „cetitorule”, te felicit! Mai ai puțin și termini!
Ziua a cincea-16 iunie 2017: Kalambaka( Complexul monastic Meteora)- Biserica Sf. Paraschevii-Paralia Katerini
De dimineață, ghidul ne-a dus la un magazin de icoane și alte obiecte bisericești, aflat în Kalambaka, orașul de la poalele Meteorei, a cărei populație trăiește, în bună parte, de pe urma vizitatorilor mănăstirilor.
Pensiuni, taverne, hosteluri, hoteluri, magazine cu icoane și alte mărunțișuri pe care le cumpără de obicei turiștii, fie pentru a avea o amintire, fie pentru rudele și prietenii de acasă, sunt la tot pasul.
Ajunși la magazinul de icoane, o doamnă din partea locului, în calitate de ghid, ne-a prezentat mai multe tehnici de pictare a icoanelor și apoi a început să ne expună, ca într-un nomenclator de policlinică, principalele boli și icoanele corespunzătoare folosite pentru vindecare. Nu sunt scăpate din vedere nici deochiul, vrăjile, bârfa și alte necazuri cu care se confruntă ființa omenească, fiecare nenorocire având și un remediu mistic, alături de rezolvarea laică, a societății. Bineînțeles că dacă cumpărai două sau mai multe, scădea vertiginos prețul pe unitate, exact ca la reclamele de teleshoping, unde, dacă vei comanda „chiar acum” un produs, îl vei primi și pe al doilea, gratis! Doamna vorbește o românească impecabilă, probabil că este chiar româncă de etnie grecească, sau invers, nu pot spune precis, dar debitul verbal este impresionant, astfel încât, la sfârșitul expunerii ei, nu pot să nu exclam admirativ către ghidul turistic, domnul Anastasiou: „O adevărată lecție de marketing!”. Domnul Anastasiou mă aprobă și surâde în mod pișicher, lucru ce mă face să mă gândesc dacă nu cumva are și el partea lui de comision, din vânzarea pe care o fac turiștii aduși de el la magazinul de icoane, pentru că pelerinajele astea au și o parte ascunsă vederii participanților, partea economică și de marketing, pe care prea puțini o remarcă, dacă nu au cât de cât idee cum merg lucrurile pe partea de organizare, din spatele cortinei. Dacă îl bănuiesc pe ghid pe nedrept, atunci îl rog să mă ierte, dacă citește aceste rânduri. Asta, așa, că tot suntem creștini, și ortodocși, pe deasupra, și noi și grecii, și suntem iertători cu greșelile celor din jur!
Doamnele din grupul nostru, după ce au savurat rahatul și siropul oferit de gazdele noastre din magazin, au început explorarea rafturilor și golirea portofelelor. Fiecare își cumpăra icoana de care avea nevoie, după spusele doamnei care le prezentase. Nea Gică și-a cumpărat o iconiță pe care să și-o agațe la oglinda retrovizoare a Logan-ului, ca să-l ferească de accidente, de drumuri proaste și de polițiști răi, pentru că la cei 82 de ani ai lui, încă mai conduce mașina, pe drumuri lungi, spre mănăstirile din țară, după cum ne spune.
Marga, una din pelerine, a început să se plângă de faptul că nu se simte bine în magazinul de icoane, pentru că are multe păcate. Nea Gică se oferă să-i descânte, pentru că are har:
„Vino la mine să-ți descânt, că am puteri, am fost întors de la țâță! Am supt-o pe mama, săraca, până la trei ani și ceva, a trebuit să pună cenușă pe sfârcuri, ca să mă înțarce!”
„Nea Gică, eu nu cred că ai fost întors de la țâță, eu cred că ai trecut de la țâță direct la țâțe, după cum te lăudai mata, zilele trecute, cu gagicile din tinerețe!”, îi zic eu, mai mult pentru a-l provoca să ne povestească alte chestii amuzante. Nea Gică atât a așteptat, că ne-a făcut iarăși să râdem cu poftă, în timp ce așteptam pelerinele să-și termine cumpărăturile.
Magazinul a organizat la final și o mică tombolă, cu bonurile celor care au făcut cumpărături și, ce să vezi?, surpriza surprizelor: una dintre câștigătoare a fost Marga, care a văzut în câștigul ei, un semn clar de la Dumnezeu.
După terminarea cumpărăturilor și subțierea portofelelor, am plecat spre complexul monastic, unde cei doi șoferi ai autocarului nostru au făcut adevărate minuni pe serpentinele montane. Am vizitat mănăstirea Sf. Ștefan și mănăstirea Marea Meteoră, care este absolut impresionantă. Peisajul pare ireal și cu greu îți poți imagina cum acei oameni au reușit să construiască în acele locuri mănăstirile.
Paradoxul, peste secole, este că, deși ei au căutat, atunci când le-au construit, izolarea, acum mii de turiști, din toate colțurile lumii vin să-i viziteze. E drept că nu pe gratis! Fiecare turist contribuie cu 3 euro pentru a putea vizita o mănăstire, la care se adaugă, bineînțeles, cumpărarea obiectelor religioase, plus serviciile pentru credincioși.
Pentru că ghidul turistic nu ne-a însoțit la Marea Meteoră, fiind foarte multe trepte de urcat și având probleme cu un picior ușor șchiopătând, ca să putem afla câte ceva din istoria locului, eu și cumnatul meu ne-am alipit unui grup de englezi, pentru a trage cu urechea la expunerea ghidului însoțitor.
După vizitarea mănăstirilor ne-am pus burta la cale la un restaurant cu autoservire, „japonez”, după cum glumea ghidul nostru, fiindcă era „Ia tava!, na tava!”, adică, pe românește, „plimbă-tava”.
Am plecat apoi spre biserica Sfintei Paraschevii, o sfântă care, conform istoriei locului, și-a scos ochii și i-a oferit pe tavă unui ocupant musulman, care era îndrăgostit de ea, decât să renunțe la credința ei. Biserica se află pe malul unui râu, săpată în stâncă. În apropierea ei se afla un bazar cu obiecte religioase, multe dintre ele identice cu cele din magazinul pe care-l vizitasem de dimineață, în Kalambaka, dar la prețuri de trei ori mai mici. De acolo am cumpărat și eu icoane pentru mama mea, pentru mama soacră și pentru familie. Văzând prețurile mici de acolo, mi-am pus, firesc, întrebarea, de ce oare ghidul nostru nu ne-a sfătuit să cumpărăm de acolo și nu de la magazinul scump din Kalambaka?
Am plecat apoi spre Paralia Katerini, unde urma să înnoptăm, dar nu înainte de a participa la o seară grecească, la un restaurant din stațiune, în schimbul unei sume de 25 de euro.
La seara grecească au participat majoritatea pelerinilor, inclusiv nea Gică și Gabi, căruia i s-a rezervat un loc la o masă chiar la intrarea în restaurant, pentru a nu fi nevoit să se plimbe cu căruciorul prin tot restaurantul, fiind foarte aglomerat.
După ce am fost serviți cu o sticlă de vin pentru două persoane, ghidul a venit pe la masa fiecărui pelerin și am ciocnit paharele, spunând obișnuitele cuvinte..„când o fi mai rău, să ne fie ca acuma”. Imediat în spatele lui era un ins, cu un aparat de fotografiat profesionist, care ne tot făcea semne să zâmbim, ridicându-și colțurile buzelor în sus și făcând tot timpul gesturi prin care ne îndemna să pozăm în oameni fericiți. Cum eu nu prea pot să zâmbesc la comanda sau la sugestia altuia, s-a cam chinuit, săracul, pentru a scoate de la mine un zâmbet scremut. Am crezut că poza face parte din meniu, ca o amintire comună, oferită din partea organizatorilor, pentru că nu ne-a întrebat înainte dacă vrem să ne facă poze, mai ales că marea majoritate aveau telefoane cu care-și făceau singuri filme sau fotografii. La scurt timp, în urma fotografului, o femeie tânără, ce părea a fi însărcinată într-o fază avansată, a venit și ea să ne pozeze, după același ritual, în care se schimonosea, arătându-ne cum să zâmbim, ca să părem că ne simțim bine.
Muzica era, bineînțeles, grecească, și la un nivel al decibelilor la care gonea toate rozătoarele mici din împrejurimi, plus gândacii de bucătărie. La un moment dat, s-a cântat și celebra melodie din filmul Zorba grecul, prilej cu care o bună parte din pelerini, împreună cu părintele, s-au prins în horă și au dansat braț la braț cu ceilalți turiști din restaurant. Nea Gică, pentru că îi promisese Margăi, pelerinei care se simțea rău în magazinul de icoane, că o s-o invite la un dans „la sentiment”, și-a ținut promisiunea și a scos toți diavolii din ea, pe ritmuri de sirtaki, toată seara, spre admirația celorlalți pelerini și a turiștilor din restaurant. Un dansator grec, în costum tradițional, a coborât de pe ringul de dans și mergând printre mese, multe turiste i se agățau de gât, printre care și o parte dintre pelerinele grupului nostru. Bineînțeles că la câțiva pași în spate îl urma, ca o umbră, paparazzi-ul, care imortaliza îmbrățișarea tandră dintre poporul grec și poporul vizitator.
Mai mult decât toți sfinții Greciei la un loc, Alexis Zorba, celebrul personaj de roman și de film, intrat în cultura mondială și în legendă, adună în templele hedoniste ale țării, numite taverne, turiști din toată lumea, care vin să-și încerce măiestria în ale dansului și să-și lase ofrandele din portofel sau din cardul bancar. Romanul lui Nikos Kazantzakis, urmat de filmul lui Michael Cacoyannis, alături de melodia lui Mikis Theodorakis, pe care a făcut-o celebră mexicanul Anthony Quinn, aduc, probabil, indirect, mai mulți bani Greciei, decât firma Mercedes, Germaniei.
Cam după vreo două ore și ceva de seară grecească, apare din nou fotograful profesionist, împreună cu colega lui gravidă, prezentând pozele pelerinilor, în format clasic, pe hârtie fotografică. Cine voia să cumpere pozele, trebuia să se scarpine la portofel din nou, câte trei euro pentru fiecare poză.
L-am chemat pe „paparazzi” și i-am cerut pozele cu mine. După ce mi-am privit moaca încruntată de pe ele, le-am rupt în fața lui, spunându-i că nu are nici un drept să-mi folosească imaginea și că nu este corect cum procedează, nespunându-le oamenilor înainte că nu sunt obligați să le cumpere.
Omul nu a ripostat, mi-a dat dreptate și a spus că nu e obligatoriu să cumpăr nici o poză.
„Bună idee!”, mă gândeam atunci. Ca să-i ușureze pe oameni și de ultimii bănuți, ca nu cumva să-i rătăcească prin portofel și să-i confunde acasă cu moneda noastră de 50 de bani, ținută pentru căruciorul de supermarket, au fost vrăjiți cu chestia asta cu pozele pe suport de hârtie, mulți dintre ei nefiind familiarizați prea bine cu fotografia digitală și având și nostalgia pozelor mai vechi.
Unii dintre ei erau realmente speriați când au văzut că paparazzi-ul venise cu un teanc de poze, pentru care ar fi trebuit să scoată pe puțin suta de euro; colțurile buzelor le căzuse brusc în jos, bucuria dansului grecesc se topise instantaneu iar fețele lor arătau ca la înmormântare când priveau la teancul de poze. L-am chemat pe ghid și i-am spus că trebuie să le spună oamenilor că nu e obligatoriu să cumpere nimic, ca să-i liniștească și să nu fie fraieriți de paparazzi-ul tupeist. Ăsta a fost momentul când am avut impresia că ghidul nu era străin de toată afacerea, mai ales după ce mi-am reamintit felul în care venise și dăduse noroc cu noi, la început, ca să-i arate, probabil, care sunt fraierii pe care poate să-i tragă-n poză. Îl rog din nou să mă ierte, dacă îl bănuiesc pe nedrept!
În fine, oamenii s-au mai liniștit, le-a revenit zâmbetul pe față, după ce au aflat că nu-i obligă nimeni să cumpere nici o poză. Eu și cumnatul meu, pentru că se apropia oricum ora terminării serii grecești, ne-am îndreptat spre ieșire, pentru a merge la autocar. Gabi, care se afla la prima masă, după cum am spus, m-a rugat să-l iau și pe el, pentru că nea Gică, ocupat să scoată diavolii din Marga pe ritmuri grecești, nu mai stătea pe lângă el și , pentru că o cam și luase „pe ulei”, nu avea siguranța că o să se mai poată ocupa de el și de căruciorul lui. L-am luat pe Gabi și, când am întrebat unde e autocarul, abia atunci am aflat că, de fapt, trebuia să ne întoarcem la hotel pe jos, pentru că participaseră la petrecere și șoferii noștri, lucru care nu ni se spusese de la început.
Am pornit prin noapte, împingând căruciorul cu Gabi, care ne spunea pe unde să mergem, pentru că el era singurul dintre noi care memorase vizual drumul, la venire. După vreo jumătate de oră de mers, mi-a zis că nu mai știe pe unde să mergem, așa că a trebuit să mă folosesc încă o dată de cutiuța minune a telefonului, punând GPS-ul în funcțiune. Cumnatul meu, Marian, a trecut la împins căruciorul, iar eu țineam telefonul în mână, ca să aud și să văd pe unde s-o luăm. Cam după zece minute am ajuns la hotel și l-am lăsat pe Gabi în camera lui, la parter, unde ne-a zis că acolo se descurcă singur. I-am mulțumit, în gând, lui Dumnezeu și lui nea Gică că mi-au oferit ocazia să fac o faptă bună în pelerinajul ăsta și am urcat în camera noastră.
A doua zi, de dimineață, la masă, am aflat că nea Gică se rătăcise prin oraș, după ce plecase de la seara grecească. Ghidul și părintele au umblat prin oraș după el până pe la două noaptea, reușind să dea de el numai după ce le-a răspuns la telefon și le-a dat indicații despre cum arăta locul în care era.
Ziua a șasea-17 iunie 2017: Paralia Katerini-Sofia(Bulgaria)-Varna-Mangalia
După rugăciunea matinală din autocar, când părintele a venit să ne ungă cu mir, nea Gică, cu o voce spășită, i-a spus : ”Părinte, iertați-mă, am greșit aseară!”. Părintele l-a liniștit cu câteva vorbe de consolare, dar pe parcursul zilei nea Gică a fost îngândurat și chiar puțin trist, lucru care nu se întâmplase pe parcursul întregii excursii, când ne-a ținut numai în poante și în veselie. Se pare că seara grecească și ofrandele aduse „sfântului” Zorba, în loc să-l bine-dispună, l-au întristat, făcându-l să aibă mustrări de conștiință.
La granița dintre Grecia și Bulgaria am oprit la un free-shop, apoi, după ce am trecut în Bulgaria, am oprit la un supermarket de unde am cumpărat ulei de măsline grecesc Kalamata, care era, culmea, mai ieftin decât în Grecia, după spusele ghidului.
La scurt timp după ce am intrat în Bulgaria, am intrat pe autostradă și am mers pe ea până la Sofia, pe care am ocolit-o pe partea de vest, apoi, prin nord, am intrat pe o autostradă pe care am mers până aproape de Varna, pe litoralul bulgăresc. Trebuie să recunoaștem că în materie de autostrăzi, bulgarii ne-au luat-o înainte, ca să nu mai zic de Grecia, în care majoritatea timpului am mers pe autostrăzi.
Peisajul devenea din ce în ce mai verde pe măsură ce mergeam spre nord, spre Sofia, lucru ce l-a făcut pe Marian, cumnatul meu, să se gândească cu nostalgie la dealurile înverzite de acasă și la căprițele din ferma lui și să zică: „O fi frumos la greci, da` și la noi e!”. Pe măsură ce ne apropiam de casă, gândul lui de a se face pescar într-o insulă grecească se diminua.
Pentru că nu mai erau de prezentat obiective turistice, nici vieți ale sfinților, părintele a inițiat o prelegere cu tema: „Fiți binecuvântați pentru cei din jurul vostru!” A vorbit deosebit de frumos despre cum ar trebui să fie relațiile dintre oameni, în familie și în societate. Un gând bun, o vorbă de încurajare, un zâmbet, un compliment, mai multă răbdare pentru fiecare interacțiune umană pe care o avem, fie că este pentru copilul nostru, pentru soțul sau soția noastră, pentru colegul de muncă.
Deși mulți dintre noi am citit literatură motivațională, vorbele părintelui au, totuși, un impact deosebit, pentru că le spune într-un fel anume, cu un calm și o claritate deosebite, cu multe exemple, în care ne regăsim fiecare dintre noi. Ca și în timpul rugăciunilor, vocea lui nu este grăbită, cum auzim de multe ori în biserică, atunci când preotul se grăbește și începe să recite mecanic, „pe repede-înainte”, textul din ceaslov, pentru a termina mai repede. Vorbește rar, cu pauze pentru conștientizare, cu mici poante cu tâlc, inserate în expunere, pentru a exemplifica și mai mult ceea ce spune.
Se simte că vorbește din suflet și că face aceste lecții de educație morală cu plăcere și cu umilință, în același timp, dându-se chiar pe sine ca exemplu de om care greșește și care are dorința de a se autodepăși . La sfârșitul expunerii, pelerinii sunt invitați să ia microfonul și să-și spună părerea, să povestească fiecare, care dorește, întâmplări din viață sau să spună dacă le-a plăcut pelerinajul . O bună parte din ei au spus, unii cu umor, alții cu lacrimi de emoție în ochi, despre motivele care i-au împins să vină în „excursia în biserica pe roți”: fie boala mamei, fie dorința fiicei de a avea copii, fie din plăcerea de a călători cu părintele Emilian. Domnul Dan Popescu, din Năvodari, a avut o expunere scurtă, de bun simț, dar foarte cuprinzătoare, în care ne-a povestit că a călătorit de multe ori, ca ofițer maritim, printre insulele grecești și că și-a dorit mereu să le viziteze și din interior, așa că nu putea să scape ocazia asta. Ne-a vorbit, apoi, despre țările vizitate, pe cinci continente, ca marinar, și despre religiile lor, concluzionând că Dumnezeu este unul singur, chiar dacă religiile sunt mai multe. A mai spus că este la al treilea pelerinaj făcut cu părintele Emilian Boloagă și că un astfel de pelerinaj este precum vinul: cu cât bei , cu atât ai bea mai mult.
Chiar dacă nu am vorbit atunci la microfon , le spun acum celor cu care am fost în grup, dacă citesc aceste rânduri, că și eu m-am simțit extraordinar de bine în această călătorie spirituală. M-a ajutat, în primul rând, să scap de aroganța și disprețul cu care-i priveam înainte pe „pupătorii de moaște”, așa cum sunt numiți, de multe ori, ironic, pelerinii. Chiar dacă plecasem mai mult pentru partea turistică a excursiei, am obținut și un plus pe partea sufletului, încercând să fiu, atunci când am ajuns acasă, mai bun decât fusesem înainte, să am mai mult autocontrol, înainte de a scoate o vorbă către fetele mele, către soție sau către oricare alt om. De multe ori eram nervos cu cei din jurul meu pentru ceea ce vedeam, la televizor, că se întâmplă la nivelul politic central al țării, sau pentru că un birocrat îmi mai cerea nu știu ce act, în stufoasa birocrație românească. Ce vină aveau ei?
Pe la jumătatea distanței dintre Sofia și Varna, am poposit la un restaurant unde am avut plăcuta surpriză să constatăm că prețurile erau cam o treime din cele grecești.
Ajunși la granița bulgaro-română, am așteptat vreme de cel puțin o oră să intrăm la controlul documentelor, timp în care s-a pus o ploaie pe cinste, care a continuat până am ajuns acasă.
Câteva vorbe pentru încheiere
Dacă recomand și altora să facă un astfel de pelerinaj?
Cu certitudine, da! Cu toată oboseala inerentă călătoriei cu autocarul, în comparație cu cea aeriană, o călătorie ca asta merită făcută, în primul rând pentru partea ei spirituală. În afară de expunerile ghidului turistic, pe partea geografică și istorică a locurilor vizitate, părintele ghid și organizator completează cu istoria religioasă a vieților sfinților, cu prelegeri foarte bine structurate despre viața actuală, în societatea materialistă și globalistă, și modalități prin care putem să ducem o viață orientată mai mult pentru desăvârșirea spirituală, pentru împlinirea sufletului. O viață în care să conjugăm mai mult verbul „a fi” decât verbul „a avea”. Un al doilea „da!”, pentru raportul preț/calitate al excursiei-pelerinaj: pentru 250 de euro de persoană, am avut asigurat transportul, inclusiv pe feriboturi și taxele de autostradă, ghidul turistic, cazarea și micul dejun inclus, pentru cinci zile.
De ce am scris toate astea?
În primul rând, pentru că am vrut să arăt prietenilor apropiați, și nu numai lor, și partea din spatele pozelor, pe care le trimitem, de obicei, acum, în epoca informațională, din călătoriile noastre, așa cum odinioară trimiteam vederi.
În al doilea rând, pentru că am simțit, în timpul rugăciunilor comune, ceva ce nu am simțit niciodată până acum, un sentiment care trebuie experimentat de fiecare în parte, pentru că nu poate fi exprimat prin cuvinte. Tocmai de aceea îi îndemn și pe alții să facă un astfel de pelerinaj, chiar dacă au o reticență pentru așa ceva, chiar dacă au un „complex de superioritate” față de pelerini. Sau, poate, tocmai de aceea!
În al treilea rând, pentru că îmi place! Scrisul, în liniștea dimineții, pe fondul sonor relaxant al unei piese clasice, mă liniștește și, în același timp, îmi pune neuronii la treabă. Alături de gimnastica mușchilor, „gimnastica neuronală” este foarte benefică pentru menținerea bunei dispoziții și a tonusului mental. Iar folosirea computerului, pentru editarea textului și a pozelor, mă menține proaspăt în lupta cu tehnologia, pentru a nu depinde de copiii sau nepoții mei, în viitorul tehnologic, în care am intrat deja, de câțiva ani buni.
În al patrulea rând, pentru că vreau să-i fac, dezinteresat, reclamă, părintelui Emilian Boloagă. Din discuțiile cu alți pelerini, care nu erau la primul voiaj împreună cu părintele, am aflat că au simțit o transformare sufletească în bine după astfel de călătorii geografico-istorico-spirituale.
La peste o lună de zile de la această călătorie, și eu pot afirma același lucru: m-a transformat în bine și, deși știam teoretic lucrul ăsta, mi-a întipărit și mai adânc în minte ideea că gesturile mărunte sunt mai importante decât cele mari.
Și, în ultimul rând, care ar trebui să fie de fapt primul, cred că păstrarea tradiției credinței, cu toate imperfecțiunile ei, este preferabilă vidului spiritual. Zilele trecute citeam că suedezii vor să legifereze zoofilia și necrofilia, adică relațiile sexuale cu animalele și cu cadavrele. Asta se întâmplă concomitent cu închiderea bisericilor protestante, transformarea lor în muzee, sau, mai recent, în moschei.
N-aș vrea pentru copiii și nepoții mei o Românie în care oamenii să se împreuneze cu cadavrele și cu animalele. Chiar dacă-i adevărat că Iisus a fost un personaj fictiv, inventat de propaganda Imperiului Roman, așa cum spun câțiva istorici contemporani, e preferabilă o Românie în care oamenii să aibă ca reper spiritual creștinismul, și nu hedonismul deșănțat al celor ce-au renunțat la orice religie. Am înțeles, în urma acestui pelerinaj, de ce noi, românii, căutăm modele în vechime, printre sfinți: pentru că prezentul este invadat de impostori.
Dacă v-am plictisit, pe parcursul acestei povestiri, vă reamintesc că v-am avertizat c-o să fie ceva plictisitor și vă spun și eu, la final, așa cum ne-a spus părintele la sfârșitul călătoriei: „Dacă v-am greșit cu ceva în călătoria asta, vă rog să mă iertați!”
Iar dacă nu mă veți putea ierta, înscrieți-vă într-unul din pelerinajele părintelui Emilian Boloagă. Vă asigur că, la terminarea lui, veți deveni un pic mai buni decât la plecare!
George Balaur, Mangalia,16 iulie 2017
 |
| Traseul primei zile a pelerinajului: Mangalia-Xanthi |
După ce am urcat în autocar, la Mangalia, am văzut că marea majoritate a pelerinilor erau femei de vârstă mijlocie, vreo 2-3 cupluri soț-soție, o doamnă tânără împreună cu mama, două tinere de vreo 25-30 de ani, o mamă tânără cu un copil de vreo 10-11 ani, iar cuplul cel mai interesant al pelerinajului mi s-a părut a fi format din nea Gică, în vârstă de 82 de ani, și Gabriel, un bărbat de 42 de ani, aflat într-un cărucior cu rotile.
 |
| Avem locuri pe la mijlocul autocarului, pe partea stângă. După aspectul coafurilor, predomină partea feminină de vârsta ...a doua spre a treia! |
Nea Gică ne-a înveselit de la prima oră a dimineții prin poantele și povestirile haioase pe care le spunea, în grupul din mijloc al autocarului. Când ghidul turistic, domnul Anastasiou, a făcut prezența și a întrebat : „Cine nu s-a auzit strigat?”, nea Gică a început o adevărată avalanșă de întrebări haioase: „Pe noi de ce nu ne-ați strigat, ne-ați trecut pe lista de decedați?”, „Ne-ați trecut pe inventar la cimitirul Săpânța?”, „Păi, mai am, măi, fraților, de trăit, doar n-o să trăiesc ca o amărâtă de cioară, doar 100 de ani! Vreți să mă vedeți cât mai repede cu vată-n nas?”, și alte replici asemănătoare, spre deliciul celor din jur.
Nea Gică a avut o viață plină de evenimente, interesantă. Fost șofer de cursă lungă pe vremea comunismului, a străbătut țara în lung și-n lat, și memoria lui păstrează și acum reperele vizuale pe care trebuia să le înregistreze, într-o vreme în care meseria de șofer se făcea fără hărți și fără GPS. Poate și acum să-ți spună ce restaurant se afla la ieșirea din Deva, pe partea stângă, sau la ce popas putea să tragă, în toiul nopții, dacă trecea de Măcin, mergând spre Babadag. Patruzeci și ceva de ani de șoferie de cursă lungă i-au imprimat în memorie o hartă a țării și i-au dat acea școală a vieții pe care nu ți-o poate da nici o universitate din lume. Acum cincisprezece ani, soția lui a trecut la cele veșnice și ori de câte ori povestește despre ea, i se pune un nod în gât și-i dau lacrimile. A iubit-o mult. N-a lăsat-o să lucreze nicăieri, a stat acasă și s-a ocupat de gospodărie, așteptându-l să se întoarcă din cursă. A făcut cancer la sân și s-a stins într-un an de zile.
El crede că s-a întâmplat asta din cauză că n-a făcut copii. „Trebuia ca sânul ăla să-și facă treaba pentru care-l făcuse natura, să alăpteze un copil, așa n-ar mai fi făcut cancer”. După ce a rămas singur, și-a vândut apartamentul din Constanța și s-a mutat în Medgidia, pentru a fi mai aproape de frații lui, pentru că nu are nici un copil la bătrânețe. Din 2015, de la vârsta de 80 de ani, l-a luat în îngrijire pe Gabi, care nu poate merge pe propriile picioare din naștere. Gabi a rămas fără ambii părinți, la interval de cinci luni de zile, în cursul anului 2015. S-a trezit dintr-o dată singur pe lume și cel care s-a oferit să-l îngrijească a fost nea Gică. „Lasă, Gabi, că ne descurcăm noi, cu ajutorul lui Dumnezeu!”, l-am auzit spunând pe nea Gică, încurajându-l pe Gabi, pe parcursul excursiei.
Gabi a fost, pe parcursul călătoriei, ghidul local, în partea noastră de autocar, fiind foarte documentat pe partea de geografie și istorie a locurilor vizitate.
 |
| Alături de nea Gică și de Gabi, colegii și vecinii mei, perechea cea mai deosebită a pelerinajului. |
După ce s-a făcut apelul, părintele Emilian a propus să facem împreună o rugăciune pentru a avea o călătorie binecuvântată, fără probleme. Se spune cu voce tare „Tatăl Nostru” și apoi părintele trece pe la fiecare pelerin și-l unge cu mir, pe mână și pe frunte, rostind pentru fiecare câteva cuvinte de binecuvântare. Acest ritual avea să aibă loc în fiecare dimineață, imediat după plecare, în „biserica pe patru roți”, așa cum îi place părintelui să-i spună autocarului plin cu pelerini.
Auzindu-mi numele la apelul ghidului, mai multe doamne din față se întorc să vadă arătarea care poartă în același timp și numele sfântului Gheorghe dar și al balaurului pe care acesta îl ucide cu sulița și, văzând că nu sunt chiar așa de înspăimântător, precum jivina din icoană, se liniștesc. Mai târziu, la Salonic, una dintre ele, doamna Dan, m-a rugat chiar să accept să fac o poză cu ea, ca să aibă o amintire cu ... balaurul din pelerinaj.
 |
| Autocarul nostru, sau „biserica pe roți”, cum îi place părintelui Emilian să-l numească. |
Ghidul turistic, domnul Anastasiou, ne face o descriere a itinerariului și ne sperie, spunându-ne de la început că ne așteaptă șase zile grele, în care vom parcurge peste 3200 de km, pe uscat și pe apă, în „biserica noastră plimbătoare”, din care nu se poate ieși afară, atunci când te plictisești, așa cum ieși din biserica din sat sau din cartier. Ne învață apoi câteva expresii uzuale în limba greacă, prilej pentru mine de a folosi puțin Google Translate și de a mă da mare în fața celor din jur, cu vocea grecoaicei din telefon, care repeta, cu glas clar și vorbind rar, „kalimera”, „kalispera”, „kalinihta”, „efharisto” și alte expresii din limba viitoarelor noastre gazde.
Ne consolează apoi părintele Emilian, care compară pelerinajul nostru de azi, într-un autocar cu aer condiționat, cu pelerinajele celor de dinaintea noastră, din secolele trecute, care mergeau la locurile sfinte luni de zile, prin arșiță, praf, ploaie, frig, noroi, dormeau sub cerul liber și mâncau ce apucau, numai pentru a ajunge la locul care le întărea credința și le dădea nădejdea într-o viață mai bună, în lumea plină de primejdii de tot felul, în care trăiau atunci.
Părintele continuă apoi să ne mențină atenția trează, cu diferite povestiri și vorbe de înțelepciune, unele culese chiar de pe Facebook, prin care ne îndeamnă la o viață cumpătată și la o viață de familie în pace, armonie și înțelegere. Părintele Emilian, având în jur de patruzeci de ani, are o voce caldă, blândă, naturală, neprefăcută, are un subtil simț al umorului și, de multe ori, în prelegerile sale despre necesitatea unei vieți creștine virtuoase, nu ezită să se autoironizeze, să arate tuturor și propriile-i greșeli omenești, lucru ce-l face plăcut audienței, îl umanizează și-l apropie de sufletele pelerinilor.
Părintele stăpânește pe deplin tehnica comunicării moderne, folosește telefonul mobil și SMS-urile, are cont pe Facebook și pe WhatsApp și își face publicitate pentru pelerinaje prin mai multe metode, inclusiv prin lipirea de fluturași de hârtie prin oraș. Pentru comunicarea cu pelerinii în „biserica umblătoare”, folosește cu multă dibăcie tehnica „bluetooth” și boxele „wireless”. Am văzut că este un foarte bun organizator, după felul în care am fost grupați în autocar, unde fiecare și-a găsit ecusonul de grup și toate actele călătoriei, pe locul pe care urma să stea pe parcursul pelerinajului.
Ne surprinde chiar când ne dă restul de bani celor care și-au făcut și asigurare medicală de călătorie, unii chiar glumind și zicând că mai rar așa preot, pentru că de obicei preotul cere bani, nu dă.
Mergem spre sud, admirând lanurile frumoase și „ventilatoarele pentru vaci”, centralele eoliene, aflate de o parte și de alta a șoselei ce unește localitățile de pe litoralul bulgăresc și primul popas îl facem la Burgas, la o benzinărie, unde ne dezmorțim picioarele și ne facem provizii de apă pentru restul drumului.
 |
| Privind pe geam, între Vama Veche și Burgas. |
 |
| Litoralul bulgăresc, în apropiere de Burgas. |
Trecem apoi printr-o zonă foarte tristă din sudul Bulgariei, unde, deși peisajele și câmpurile agricole arată bine, satele sunt pustii, cu multe case lăsate în paragină, cu străzile invadate de buruieni, în care rar vezi picior de om, aproape toți locuitorii fiind plecați la muncă în străinătate.
Majoritatea pelerinilor sunt plictisiți și au trecut la moțăiala de după-amiază. Doar un grup de pelerine, din spatele autocarului, fidele telespectatoare ale Antenelor 1, 2 și 3, sporovăiesc ceva pe tema unor telenovele, a căror vizionare va trebui întreruptă pe parcursul celor câteva zile ale excursiei.
Cumnatul meu, Marian, mă trezește din moțăială, cu un ușor ghiont în coasta stângă, arătându-mi pe geam ceva ce i s-a părut extraordinar. N-am apucat să fotografiez minunea pe care mi-a arătat-o, dar am văzut cu coada ochiului, în goana autocarului, un grup de oameni, foarte bronzați, săpând de zor într-un lan de porumb. Dacă am fi reușit să-i fotografiem, am fi putut să câștigăm marele premiu la concursul de fotografie organizat de National Geographic, cu o poză cu titlul: Oameni bronzați, muncind”.
-Semn bun, prima minune în pelerinajul ăsta!, zic, regretând, totuși că nu am reușit să-i imortalizăm.
 |
| Doi pelerini fără pelerină: eu și cumnatul meu, Marian. |
Ne apropiem de granița greco-bulgară și pelerinii devin din ce în ce mai nerăbdători să ajungem la destinație.
După prezentarea documentelor pe partea grecească a frontierei, imediat ce am intrat pe teritoriul Greciei, cineva din mulțime, strigă cu voce tare: „Vrem pauză de o țigară!” Un murmur de indignare se aude din partea majorității pelerinilor, apoi, un glas de femeie, din față, postulează: „Cine fumează, nu este credincios!”.
Părintele, în încercarea de a împăca pe toată lumea, acordă o mică concesie diavolului și e de acord cu pauza pentru țigară, mai ales că în biserica noastră pe patru roți, nu ne poate afuma, folosind cădelnița și tămâia, din motive de P.S.I. Dacă ne gândim că și Dumnezeu îi permite diavolului să se zbenguie pe Pământ și să ne ademenească cu tot felul de ispite, justificându-ne chestia asta cu „liberul arbitru”, pauza pentru țigară e cu atât mai acceptată.
Sub privirile disprețuitoare ale pelerinilor nefumători, cei patru-cinci fumători coboară și-i fac pe plac necuratului, pufăind din țigară, și pe-o parte, și pe cealaltă a autocarului. Nerăbdarea tuturor crește, mai ales că gazele, lichidele și vâscozitățile acumulate în cavitatea abdominală își cer dreptul natural și fiziologic la evacuare.
Așteptând fumătorii să-i aducă tribut necuratului, am observat că dinspre Grecia spre Bulgaria se formase un șir lung de zeci de mașini vechi, de cel puțin 15-20 ani, adevărate hârburi pe roți, purtând numere de înmatriculare de Bulgaria, având la volan bărbați foarte bronzați, iar pe bancheta din spate, femei cu copii, la fel de bronzați. Mai târziu, a doua zi, în orașul Salonic, aveam să descifrăm misterul acestui exod al bulgarilor bronzați, dinspre Grecia spre Bulgaria, la ceas de seară.
 |
| Așteptând fumătorii să-i aducă tribut necuratului, imediat după ce am trecut în Grecia. |
 |
| Un șir de zeci de mașini intrau din Grecia în Bulgaria. La volan erau bărbați foarte bronzați, iar în spate stăteau femei și copii, tot bronzați. |
În sfârșit, după treisprezece ore de mers, am ajuns la hotelul Nestos, de la periferia orașului Xanthi, din nordul Greciei, unde urma să înnoptăm. După repartizarea pe camere, am ieșit, împreună cu cumnatul meu, în explorarea orașului. Am mâncat la bistro-ul unui ofițer maritim, musculos și plin de tatuaje, de vreo 35 de ani, pe nume Ilias, care cunoștea bine Constanța și Tulcea, unde fusese cu navele în șantier, pentru reparații. Ce mică-i lumea! Ne-a îndrumat apoi pașii spre partea veche a orașului, unde am hălăduit vreme de o oră pe străzile pietruite, admirând clădirile construite cu secole în urmă.
Orașul nu este situat într-o zonă atractivă turistic dar, ca punct de tranzit, merită vizitat, mai ales partea de nord-vest, dinspre munte, unde e situat orașul vechi.
Reîntorși la hotel, după un duș fierbinte, am adormit ca niște bebeluși, dormind neîntorși, până a doua zi.
 |
| Xanthi, orașul în care am dormit în prima noapte. |
 |
| Partea veche a orașului Xanthi. |
 |
| Xanthi, văzut din fața hotelului Nestos, unde am dormit. |
Dacă simți că te apucă somnul, cititorule, mai fă o pauză și citește restul mâine...
Ziua a doua-13 iunie 2017: Xanthi-Thessaloniki-Paralia Katerini
 |
| Traseul celei de-a doua zile a pelerinajului. |
La urcarea în autocar, dimineața, părintele se îndreaptă către mine și, privind cu ochi dojenitori la grisinele păroase care-mi ies din pantalonii scurți și se înfig în sandale, îmi zice cu glas scăzut că ar fi fost bine să am pantaloni lungi, că el nu are nimic împotrivă, dar s-ar putea să fim respinși la intrarea în biserici, pantalonii scurți fiind considerați ținută indecentă. Îi explic că nu-i nici o problemă, vom sta pe afară și vom face poze, dându-i de înțeles că eu și cumnatul meu am venit mai mult pentru partea turistică a pelerinajului, nu neapărat pentru partea religioasă a lui. Oricum, la mănăstiri știu că au îmbrăcăminte specială pentru cei „indecenți”, niște fuste și șalvari pentru a acoperi picioarele.
Părintele a înțeles și nu a mai făcut apoi nici o remarcă asupra indecenței vestimentației mele și a cumnatului meu.Autostrada pe care mergem e aproximativ paralelă cu țărmul Mării Egee, și putem vedea, din când în când, pe geam, orășelele și satele pescărești, cuibărite în coasta dealurilor. Cei pasionați de pictură sau fotografie, pot găsi aici peisaje minunate, unde muntele și marea fac parte din același tablou.
După rugăciunea matinală și ungerea cu mir a părintelui, ghidul turistic ne face o scurtă istorie a orașului Thessaloniki și o scurtă trecere în revistă a principalelor obiective de vizitat, urmate de recomandări și sfaturi privind comportamentul în oraș, în special asupra felului în care ținem gențile, borsetele sau poșetele: tot timpul în față și cu ochii pe ele. Aveam să înțelegem mai târziu de ce a insistat pe aspectul ăsta.
 |
| Peisaj în dreapta autostrăzii spre Thessaloniki. |
 |
| Peisaj pe stânga autostrăzii spre Thessaloniki. |
Odată ajunși în Salonic, am oprit prima dată la biserica Sf. Dumitru, pe care eu și cumnatul meu am vizitat-o doar pe dinafară, după care ne-am așezat la o mică tavernă, chiar în apropiere de biserică, unde am băut câte-o bere rece, bucurându-ne că ne permitem luxul ăsta la ora 11.00 dimineața, nemaifiind șoferi, așa cum suntem acasă, fiecare la firma lui, unde nu ne permitem plăcerea savurării unei beri reci decât seara, după parcarea definitivă a mașinilor.
După ce pelerinii au terminat cu acatistele și cu închinarea la icoane, ne-am adunat la autocar, unde ni s-a trasat programul următoarelor obiective de vizitat, pe jos, în împrejurimi. Pe când ne pregăteam de plecare spre următoarea biserică, un grup de cerșetoare, foarte bronzate, ne-au asaltat, cerându-ne, în limba română, să le ajutăm cu un bănuț, că sunt amărâte. Credincioasele pelerine s-au indignat peste măsură când au văzut așa ceva. „Fir-ați ai dracu`, și p-aicea ați ajuns, mă?!, zice una dintre pelerine, supărată peste măsură că nu scapă nici aici, în Grecia , de cerșetorii bronzați din țară.
 |
| Biserica Sf. Dumitru, Salonic. |
 |
| Doi pelerini îmbrăcați „indecent”. |
Privește bancnota cu ochi de expert în numismatică și zice scurt: „A, zece lei, dve euro!”, după care insistă porcește, agățată de brațul meu, după principiul „dă-i omului un deget, și el îți cere toată mâna”. Nea Gică, fostul șofer de 82 de ani, amintit mai sus, râde, face mișto de mine și-mi zice: „te-ai lipit de gagică, gata, asta nu se mai dezlipește de tine!” Vreme de un sfert de oră a stat agățată de brațul meu, insistând să-i mai dau ceva. Am rezistat eroic atacului ei și i-am explicat că trebuie să mai dau și altora, că și alții mai au nevoie, să aibă înțelegere și pentru ei. Nici nu voia să audă de alții, o interesa numai câștigul ei imediat din acel moment. În cele din urmă m-a slăbit din strânsoare, dar nea Gică a continuat să se distreze toată ziua pe seama mea, zicându-mi că „am lipici la gagici” în Salonic.
Atunci am înțeles exodul bronzaților, pe care-i văzusem la graniță, care seara se întorceau din Grecia către Bulgaria în mașinile vechi, și care aveau, pe banchetele din spate, femei și copii: dimineața veneau „la produs” în Grecia, în zonele cu turiști și pelerini, iar seara se întorceau la casele lor, în Bulgaria: cooperare transfrontalieră europeană de nota zece!
Ca să nu ne rătăcim de grup, în mulțimea celorlalte grupuri de turiști, sau locuitori ai orașului, părintele Emilian ține deasupra capului, la înălțime, o floarea-soarelui din plastic, lipită cu bandă adezivă, în vârful unei vergi din fibră de sticlă, din acelea pentru pescuit.
Facem, pe jos, turul principalelor biserici din centrul orașului și, dacă vreo pelerină poposește cu privirea și întârzie mai mult în fața vreunei vitrine cu pantofi, bijuterii, poșete și alte mărunțișuri femeiești, părintele Emilian, atent cu coada ochiului spre grupul din spatele lui, se oprește și o aduce pe păcătoasă pe calea cea bună cu un fluier de arbitru, șuierând în spatele ei, spre amuzamentul celorlalți pelerini. Simpatic foc părintele, să tot faci pelerinaje cu el!
O doamnă din „grupul antenistelor”, obosită și plictisită, tot insistă către ghid cu o cerere personală: „Mai lăsați-ne în pace cu istoria și cu geografia, că am obosit, mamă, vrem să mergem la un restaurant să mâncăm o ciorbă, că m-am constipat, de două zile am mâncat numai uscătură!”
Ghidul îi explică faptul că trebuie să respectăm programul excursiei și că nu putem să-l schimbăm pentru a îndeplini dorința unui singur membru al grupului. Doamna constipată acceptă cu greu continuarea traseului pe obiectivele turistice din program și bombăne de câte ori ghidul începe expunerea la fiecare nou popas din itinerariu: „Fată, ghidul ăsta vrea să ne facă istorici, de ce nu ne lasă o dată-n pace să mergem să mâncăm o zeamă, ceva, că nu mai pot, am burta ca un pietroi, de două zile n-am mâncat o ciorbă!”
La biserica Sf. Pantelimon, domnul Dan Popescu, din Năvodari, un pelerin în vârstă de 55 de ani, fost ofițer maritim, ia din mâna părintelui beldia cu floarea de plastic și face pe sfântul Gheorghe cu sulița către mine, eu trebuind să mă prefac că sunt balaurul călcat în picioare de calul sfântului. Scena e pozată de mai mulți din grup. E clar, îmi zic, în pantaloni scurți și tricou, n-am nici o șansă să ajung sfânt în pelerinajul ăsta, lumea vede numai partea mitologică de reptilă cu șapte capete din mine!
Vizităm mai multe biserici și monumente istorice, ghidul turistic preluând de la nea Gică împingerea căruciorului în care se află Gabi, pentru a ne mișca mai rapid prin aglomerația din oraș. Nota zece pentru ghidul turistic, pentru chestia asta!
 |
| Pe străzile Salonicului, spre obiectivele turistico-religioase. |
 |
| Grupul de pelerini români, pe străzile Salonicului, spre Arcul lui Galeriu. |
 |
| Un sit arheologic în Salonic. |
 |
| Floarea soarelui, semnul după care ne ghidăm în aglomerația orașului. |
 |
| La Biserica Mitropoliei Salonicului. |
 |
| Catedrala Sf. Sofia, Salonic. |
 |
| Biserica Sf. Pantelimon, Salonic. |
 |
| Leandrul, o floare simbol a Greciei. |
 |
| Rotonda, cu hramul Sf. Gheorghe, cea mai veche biserică creștină din Grecia și din lume. Salonic. |
 |
| Traseu pentru nevăzători pe trotuarele Salonicului. |
 |
| Arcul lui Galeriu, împărat roman de origine dacă. Arcul a fost ridicat pentru a comemora victoria împotriva perșilor, secolul al III-lea, e.n. |
 |
| Arcul lui Galeriu, detaliu. |
 |
| Piața Aristotelis, unde se țin festivitățile importante ale orașului Salonic. |
 |
| Element peisagistic urban, des întâlnit în Grecia: măslin în vas ceramic, alături de sacoșă de plastic românească. :) |
 |
| Marea Egee văzută din prelungirea pieței Aristotelis. |
 |
| Statuia lui Aristotel, cel ce dă numele pieței centrale. |
 |
| Alături de porumbeii Salonicului. |
 |
| Un mic magazin cu produse naturale. Salonic. |
 |
| Bazarul din Salonic. |
 |
| Pește și alte vietăți marine, proaspete, în bazarul Salonic. |
 |
| Facem poze pentru a le trimite pe „Uațap”, fetelor de acasă: „Îți place asta?” „Nu!” „Da` asta?” „Nici asta!” |
 |
| Măsline de toate culorile, gusturile și mărimile, în bazarul Salonic. |
 |
| Am pozat cimitirul ăsta, pentru că cineva din autocar a zis: ”Ce cimitir frumos! Să tot mori!” Am observat, într-adevăr, prin toate localitățile prin care am trecut, că grecii au cimitirele foarte îngrijite. |
 |
| Ședință foto într-un punct de belvedere din Salonic. |
 |
| Panorama orașului Salonic. |
 |
| În spatele punctului de belvedere, zidul cetății. Impresionant. |
 |
| Domnul Dan Popescu, pe post de Sf. Gheorghe, iar eu pe post de balaur omorât cu sulița. |
 |
| Doamna Dan a vrut neapărat o amintire cu balaurul evlavios și pelerin. |
 |
| Cu grupul din Năvodari, care au vrut o amintire cu balaurul răpus de suliță |
Thessaloniki e un oraș plin de viață, curat, și am auzit vorbindu-se pe străzile lui mai multe limbi de circulație internațională, chiar dacă sezonul turistic este abia la început.
Având aproape trei ore de timp liber la dispoziție, vizităm piața Aristotelis, unde stăm la o cafea, apoi mergem să vizităm bazarul orașului, de unde cumpărăm niște caise, pentru că fructele sunt floare rară la micul dejun de la hoteluri.După vizitarea bisericilor din program, mergem într-un loc de unde se poate fotografia panorama orașului și de unde se pot cumpăra, la prețuri bune, cadouri pentru cei de-acasă.
Plecăm apoi spre Paralia Katerini, stațiunea unde aveam să dormim a doua noapte a pelerinajului.
Odată ajunși în stațiune, după ce ne-am instalat la hotel, am plecat spre plajă unde, după o ușoară alergare pe nisipul umed, cu picioarele goale, și după o ședere, de câteva minute, în postura shirshasana, am simțit că-mi trece oboseala și-mi revine pofta de viață. După o zi de stat în picioare și câteva ore de clocit hemoroizii, în autocar, mișcarea asta pe plajă a venit ca o adevărată binecuvântare.
 |
| După o zi de stat în picioare, schimbăm puțin sensul gravitației, pentru revenirea poftei de viață. Marian, deși învățase de câteva ore să facă poze, m-a făcut de râs pe plan internațional, pozându-mă într-o postură și mai indecentă: cu picioarele-n tavan! :) Plaja de la Paralia Katerini,seara. |
Paralia Katerini este cea mai cunoscută stațiune pentru români și mulți comercianți greci au învățat să vorbească românește, așa că am fost ușor racolați de patronul unui restaurant care ne-a poftit la el, în cea mai clară limbă română, și ne-a servit cu mult profesionalism, așa cum te serveau, pe vremuri, prin anii 70, ospătarii de pe litoralul românesc, școliți în Germania Federală.
Știu, din discuția cu un patron al unui restaurant din insula Thassos, de acum câțiva ani, că românii sunt considerați de greci printre cei mai buni turiști, pentru că cheltuiesc mulți bani și sunt foarte generoși cu bacșișurile.
După masă, am plecat pe strada comercială, frumos luminată și plină ochi de turiști, unde am căutat mărunțișuri pentru făcut cadouri fetelor mele.
Aspectul stațiunii mi-a amintit de felul în care erau stațiunile din sudul litoralului nostru în anii 70 și m-a durut sufletul când m-am gândit că și la noi ar fi putut fi, ca și la greci, turiști străini, așa cum erau odinioară, dacă la conducerea țării și a turismului românesc ar fi fost alți oameni, care să se ocupe, într-adevăr, de problemele țării.
Seara, discutând la telefon cu nevastă-mea, a încercat să-mi spună ceva despre „meciul” dintre Grindeanu și Dragnea. I-am spus că vreau să stau câteva zile fără să mă gândesc la ceea ce este în țară. Acum, rememorând evenimentele, îmi dau seama că chiar reușisem, la finalul celor cinci zile departe de România și de problemele ei, să mă „deconectez”, în adevăratul sens al cuvântului. Să mă deconectez de problemele României. Chiar face bine o astfel de deconectare.
 |
| O plimbare de seară pe strada comercială din Paralia Katerini. |
 |
| Altă ședință de foto cu întrebări pe „Uațap”. |
 |
| Și încă una... Răbdători tare, comercianții ăștia greci! |
 |
| O frumoasă biserică în Paralia Katerini, chiar pe promenada de la mare: biserica Sf. Paraschevii |
Încă n-ai adormit, „iubite cetitor”? Felicitări, dă-i bătaie mai departe...
Ziua a treia-14 iunie 2017: Paralia Katerini-mănăstirea Panagia Xenia( Kato Xenia)-insula Evia-Pireu-Agia Marina (insula Aegina)
 |
| Harta traseului celei de-a treia zi. |
 |
| Detaliu din harta de mai sus: Pireu-Egina-Agia Marina |
Ziua a treia a fost cea mai plină de evenimente și cea mai însemnată, din perspectivă spirituală, pentru mine. Primul obiectiv vizitat a fost mănăstirea Kato Xenia(pe Google Maps o puteți găsi ca „Panagia Xenia Monastery”). Este o mănăstire de maici, la aproximativ 60 de km sud de orașul Volos, într-un peisaj de munte deosebit de pitoresc. Când am ajuns la mănăstire, am fost cuceriți de frumusețea locului, de curățenia, de amenajările peisagistice și de liniștea din jur. Un loc cu totul deosebit! Pentru că nu aveam vestimentația „decentă” pentru a fi acceptați în interiorul bisericii, am mers să văd dacă au șalvari pentru a ne acoperi picioarele și, din păcate, nu aveau decât fuste. Mi s-a părut caraghios să-mi pun fustă, fără să mi se dea și un cimpoi, ca să semăn măcar cu un scoțian, așa că am preferat să stau pe afară și să fac poze, împreună cu cumnatul meu. Culmea , o doamnă din grup care era îmbrăcată în pantaloni, a trebuit să-și pună fusta de la mănăstire peste pantaloni, care, atunci când sunt purtați de o femeie, sunt considerați ceva „indecent”. E unul din aspectele pe care nu prea le înțeleg, în relația locurilor sfinte cu pelerinii.
Trecând peste aspectul ăsta, locul mi-a lăsat o puternică impresie de liniște a sufletului, bunătate, ceva indescriptibil în cuvinte, dar care s-ar putea exprima cel mai bine printr-o stare de profundă înălțare spirituală, de desprindere aproape totală de problemele și nervozitatea vieții pământești și trecerea într-o altă dimensiune a existenței.
Eram în holul de la intrarea în încăperea unde se ținea rugăciunea comună a pelerinilor și, deși aveam o reținere de a intra în acel loc, datorită felului în care eram îmbrăcat, în pantaloni scurți și tricou, am simțit o dorință extraordinară de a mă alătura grupului de pelerini, care se rugau împreună cu părintele Emilian. Am intrat, totuși, împins parcă de o forță de dincolo de mine, și am pus mâna pe umărul unei pelerine aflate în marginea grupului, începând să repet, împreună cu ele și cu preotul, rugăciunea comună. Momentul atingerii a avut un efect cu totul deosebit asupra mea. Pot să spun că a fost prima dată în viață când nu greșesc dacă spun că am avut un moment de revelație. Acel moment în care mintea îți este luminată dintr-o dată cu o cunoaștere care vine dincolo de cărțile citite, dincolo de școala vieții, dincolo de percepția senzorială, dincolo de orice altă formă de cunoaștere pământească.
M-am văzut, în acea clipă, din exterior, și am înțeles cât de greșită era aroganța mea anterioară, cu care-i priveam pe pelerinii care merg și se roagă împreună. Am realizat atunci că, de fapt, eu eram cel caraghios și ridicol, în grandomania mea atotștiutoare. Am simțit, în același timp, o imensă părere de rău pentru toți anii în care i-am privit cu dispreț, pe acești oameni, semeni ai mei, cu care acum mă rugam împreună, pentru pacea lumii, pentru înțelegere deplină între toate ființele din Univers, văzute și nevăzute.
Am avut, instantaneu, sentimentul că noi, toți, formam o singură ființă, aceeași ființă cu toate ființele din Univers, de la cele mai mici vietăți, până la întregul Cosmos, pe care l-am simțit, în clipa aia, ca pe o imensă ființă, vie, conștientă și plină de o bunătate fără margini. Am simțit, în aceeași clipă, că eu eram o mică parte a acestei unice și imense ființe. Am mai simțit și că sunt infinit de puternic, că nici o urmă de teamă nu-mi mai umbrește voința, că pot să fac orice, din acel moment, și energia acelei imense ființe va fi în permanență cu mine, dacă lucrurile pe care aș dori să le fac vor fi constructive, spre binele celor din jurul meu. Am mai simțit că rugăciunea comună este cel mai bun răspuns la violența din lume.
Este greu de explicat în cuvinte cum toate aceste lucruri ți se revelează într-un astfel de moment. O cunoaștere de dincolo de orice percepție cu simțurile omenești ți se oferă într-o clipă, ca un dar. O emoție puternică a pus stăpânire pe mine și, la sfârșitul rugăciunii, mi-a dispărut, pentru tot restul pelerinajului și după aceea, toată atitudinea mea arogantă față de acești oameni. Sigur că un psiholog care citește aceste rânduri ar putea să-și dea mai bine seama de ceea ce s-a petrecut atunci în psihicul meu. Eu pot, doar cu imperfectul ajutor al cuvintelor, să redau, cât de cât, o mică parte din avalanșa de sentimente avute în acele clipe.
La sfârșitul rugăciunii am ieșit afară, și, parcă simțind că trăisem o experiență interioară deosebită, părintele Emilian a venit către mine și am stat puțin de vorbă, spunându-i că acea mănăstire e un loc binecuvântat. Părintele a vrut apoi să facă o poză împreună cu mine și cu cumnatul meu. L-am întrebat dacă vrea cumva să ne dea ca exemplu negativ, celorlalte serii de pelerini, asupra felului cum nu trebuie să fie îmbrăcați. A râs, apoi am continuat să vorbim și i-am spus părintelui că și eu am dat examen la teologie, cu mulți ani în urmă, în 1979, după terminarea liceului, și că nu am reușit. Din vorbă în vorbă, i-am spus cum ajunsesem la dorința de a deveni preot și i-am spus ceea ce mă sfătuise un profesor de-al meu din liceu, când îi spusesem că vreau să mă fac inginer constructor: „Ce inginer, bă, tu știi ce-nseamnă să fii inginer constructor? Vara stai în căldură și-n praf, iarna, în frig și-n noroaie, pe șantiere, te cerți cu toți nebunii... Fă-te, mă, popă!”. „Popă”?, am întrebat eu. „Da, păi popa se duce o singură dată pe săptămână la serviciu, și și-atunci își vede directorul răstignit!” Părintele Emilian a râs cu poftă la motivația asta, și a confirmat: „Da, păi avea dreptate omu`, alții se chinuie o viață-ntreagă să intre-n audiență la director, pe când preotul intră tot timpul!”
Măicuțele, dintre care două vorbeau perfect românește, ne-au servit cu câte o cafea și o farfurioară cu dulceață de gutui, apoi am plecat spre localitatea Glifa, de unde am luat feribotul spre insula Evia.
 |
| Biserica mănăstirii Kato Xenia. |
 |
| Detaliu peisagistic la mănăstirea Kato Xenia. |
 |
| Detaliu arhitectonic la mănăstirea Kato Xenia. |
 |
| Arhitectura și peisagistica se îmbină foarte armonios la mănăstirea Kato Xenia. |
 |
| Curtea și împrejurimile mănăstirii Kato Xenia. |
 |
| Biserica mănăstirii Kato Xenia. |
 |
| Element de peisagistică cu un izvor și o cascadă. Mănăstirea Kato Xenia. |
 |
| Părintele face o poză cu cei doi pelerini „indecenți”, pentru a-i da ca exemplu generațiilor viitoare: „Nu așa se merge îmbrăcat într-un pelerinaj!” |
 |
| O troiță foarte frumoasă în curtea mănăstirii Kato Xenia. |
 |
| Din simplitate se naște armonia și frumusețea unui loc. |
 |
| Mănăstirea Kato Xenia se află într-un punct înalt, de unde se poate vedea până foarte departe. |
 |
| Florile sunt la tot pasul. Mănăstirea Kato Xenia. |
 |
| Am ajuns în portul Glifa, pentru îmbarcarea pe feribot. |
 |
| Orășelul Glifa, văzut de pe feribot. |
 |
| Pelerinii urcă la bord. |
 |
| Pornim către insula Evia. |
 |
| Soarele devine necruțător. |
 |
| Insula Evia se vede în depărtare. |
 |
| Un iaht „ne-a tăiat” prova. |
 |
| Ne aflăm pe drum de coliziune cu un alt feribot! |
 |
| Pericolul de coliziune este iminent! |
 |
| În ultima secundă, ca fost pilot experimentat ce sunt, i-am spus comandantului ce să facă, ca să evite coliziunea catastrofală! |
 |
| Am evitat coliziunea cu succes și ne îndreptăm victorioși către insula Evia! Chestia asta cu coliziunea am pus-o ca să-i distrez pe foștii mei colegi piloți, sau comandanți, care s-ar putea să citească blogul meu, în special pe Costică, actualmente pilot în portul Salalah din Oman |
Pe insula Evia am vizitat biserica sfântului Ioan Rusul, unde nu am dorit să fac absolut nici o poză, ca protest pentru modul foarte agresiv în care pelerinele din grup fotografiau și filmau în interiorul bisericii, deși la intrare erau inscripții care interziceau lucrul ăsta în interiorul lăcașelor de cult.
Pur și simplu se băgau cu telefonul sau aparatul de filmat în gura preoților și a călugărilor care slujeau. Năvăleau ca niște paparazzi asupra raclelor sau a icoanelor. Este, cred, singurul lucru care nu mi-a plăcut în pelerinajul ăsta. Mi se pare o profanare a acelui loc să te duci cu aparatul de filmat și să-l bagi pe esofagul celor care oficiază serviciul religios. Cred că locurile acelea merită respectate și din punctul ăsta de vedere, dacă tot le considerăm sfinte și ne ducem acolo pentru o trebuință spirituală. Poți face suficiente poze în exteriorul bisericilor, cu peisajele care le înconjoară, pe care să le arăți prietenilor pe Facebook.Am părăsit insula Evia pe podul High Bridge Evripos, care unește practic insula cu continentul, în partea ei vestică, făcând din ea o peninsulă. Am ajuns în portul Pireu în jur de ora 16.00. Pe cheiul feriboturilor, încă un membru al grupului, un alt domn din Năvodari, a vrut să facă o poză cu „balaurul pelerin”, devenit un fel de mascotă a pelerinajului. „Păi ce facem, dom`le, eu am venit în excursia asta ca să evoluez spiritual, da` văd că am evoluat la stadiul de maimuța de pe plajă, cu care fac copiii poză! ”. Domnul cu pricina s-a amuzat la replica mea, dar a insistat să se pozeze cu mine, așa că n-am putut să-l refuz. După vreo patruzeci de minute de așteptare, ne-am îmbarcat pe feribotul spre insula Aegina, cu destinația Agia Marina, un orășel foarte pitoresc în partea estică a ei, unde am fost cazați la hotelul Magda.
Dacă sunteți pasionat de manele, aveți „dujmani” și vreți să scăpați repede de ei, sau să-i „băgați în boală”, cazați-vă la hotelul ăsta și cereți să vă dea camera 203. Din balconul ei puteți face o poză cu care să vă „băgați în boală dujmanii”, atunci când o veți pune pe Facebook. E, totuși riscant; e posibil să vă moară, cu ocazia asta, și mulți dintre prieteni!
După un duș rapid și schimbarea „scutecelor”, am mers la o tavernă foarte cochetă, chiar alături de micul port pescăresc, unde, cine oare credeți că ne-a servit la masă? Însuși Hristos! Nu, nu Iisus! Hristos, un ospătar grec, foarte simpatic, care ne-a explicat cu lux de amănunte cum se prepară caracatița și calamarul, pentru a fi cât mai fragede și a nu-ți da impresia că mănânci cizme de cauciuc.
Hristos ne-a promis că ne pregătește un calamar deosebit, pentru care o să-l pomenim toată viața și că, dacă nu ne place, să nu i-l plătim. Dom`le, au grecii ăștia o tehnică de a-ți scoate banii din buzunar! I-am spus că am mai mâncat, acum câțiva ani, în insula Thassos, un calamar, care mi-a lăsat impresia că am ronțăit talpa pantofului, și l-am întrebat dacă nu cumva vrea să-mi aducă perechea pantofului mâncat atunci. A râs și a promis c-o să-l ținem minte și o să-l recomandăm și altora, așa de mult o să ne placă. La final, a trebuit să recunoaștem că a avut dreptate! Dar, înainte de calamar, am cerut să ne aducă, totuși, câte-o porție de caracatiță friptă. Așa că, dacă ajungeți pe-acolo, mergeți la taverna Faros și cereți să vă servească la masă însuși Hristos! Nu-i cereți să vă spele și pe picioare, cum a făcut Iisus cu ucenicii, că s-ar putea să nu-i placă gluma asta și să vă dea, în loc de calamar, o cizmă pescărească.
Cumnatul meu, Marian, când a auzit că ginerele patronului tavernei bagă plasele la apă seara și le ridică dimineața, după care duce peștele la taverna socrului și, până seara următoare, transformă peștele în bani, a zis că renunță la firma și la ferma lui din România și se face pescar în Grecia.
„Păi, eu muncesc un an de zile și bag nu știu câți bani în curul unei capre și al unui porc, cu nu știu câtă muncă, zilnic, și ăsta se duce seara și adună peștele, în care nu a investit nimic! Și a doua zi ia banu` pe el! E corect așa?” - cugeta cumnatul meu, cu voce tare, comparând felul în care se câștigă banul în România, într-o fermă, la țară, și felul în care îl câștigă pescarul și patronul tavernei din Grecia.
 |
| Intrăm în orașul Pireu. |
 |
| Dana feriboturilor în portul Pireu. |
 |
| Orașul Pireu văzut de pe cheiul feriboturilor. |
 |
| Sosește la acostare feribotul pe care urmează să ne urcăm noi. |
 |
| Deschide gura mare, mare de tot... |
 |
| ...și lasă să iasă din burta lui oameni și mașini... |
 |
| ...după care ne urcăm și noi. |
 |
| Plecăm spre insula Aegina. |
 |
| Orașul Pireu văzut din rada portului. |
 |
| Abia acum am înțeles sensul versurilor din melodia „Floare albă de Pireu” |
 |
| Părintele Emilian, „deghizat” în turist, își continuă activitatea spirituală. |
 |
| Rada portului Pireu. |
 |
| Ne apropiem de insula Aegina. |
 |
| Intrarea este prin partea de vest a insulei, în portul Egina. |
 |
| Ne apropiem de locul acostării. |
 |
| Un pasager foarte drăgălaș, pe care l-am mângâiat pe scara de coborâre. |
 |
| Poza din balconul camerei 203, de la hotelul Magda, din Agia Marina, unde am fost cazați pe insula Aegina. |
 |
| Nea Gică, făcându-și datoria de însoțitor al lui Gabi. |
 |
| Nea Gică, simpatia doamnelor din grup. |
 |
| Micul port pescăresc și restaurantul Faros, din Agia Marina, unde am luat cina. |
 |
| Fără să-l fi rugat noi, ospătarul Hristos a luat telefonul meu și ne-a făcut poze, spunând că are și rolul de paparazzi al tavernei. |
 |
| Ceea ce-mi place la greci, este faptul că din lucruri simple, naturale, ieftine, reușesc să creeze o ambianță plăcută a locurilor. Aici este intrarea la taverna Faros: piatră, var, lemn și o mică boltă de viță-de-vie! |
Ziua a patra-15 iunie 2017:Agia Marina-Mănăstirea Sf. Nectarie-Egina-Pireu-Atena-Kalambaka
 |
| Harta traseului celei de-a patra zi. |
A doua zi, după ce am făcut singur o baie matinală în piscina hotelului și după micul dejun, am mai stat la taclale cu nea Gică și cu Gabi, pentru a ne adăpa la înțelepciunea unui om de peste opt decenii. Nea Gică, despre care am povestit mai mult în prima zi, ne-a distrat timp de o jumătate de oră, povestindu-ne aventurile lui cu femei, din șturlubatica lui viață de șofer. „Da` eu zic că mare păcat n-am făcut cu ele, că le-a plăcut și lor! Păi dacă-mi povesteau că bărbații lor se purtau urât cu ele...se bucurau, săracele, și ele, de puțină atenție și de iubire din partea mea...Dac-oi fi păcătuit, mă iartă Dumnezeu, că de-aia și am grijă de Gabi, poate mă vede și-mi iartă păcatele”. „Am și furat, da` atunci cam toată lumea fura, că se fura de la stat, nu se punea la socoteală. Puneam apă în vin, da` nu să-l fac apă chioară, știam exact câtă apă să pun ca să iasă la control concentrația de alcool!” ne spune nea Gică, rememorând și destăinuindu-și păcatele tinereții.
Am plecat în scurt timp spre mănăstirea și catedrala Sf. Nectarie din Egina, care se află într-o vale frumoasă, cam pe la mijlocul insulei. Acolo am vizitat chilia sfântului și catedrala, unde, la rugăciunea comună, ni s-a alăturat și un grup de sârbi, simpli turiști. A fost, la fel ca la Kato Xenia, un moment emoționant, în care oameni de limbi și etnii diferite, ne-am rugat împreună pentru pace și fericire, pentru toate ființele din Univers.
Insula Aegina este renumită pentru cultura fisticului, care se vede la tot pasul, pe coastele dealurilor, alături de măslini, iar fisticul se vinde sub diferite forme: crud, prăjit sau sub formă de dulceață.
După vizita la Catedrala Sf. Nectarie, am plecat spre orășelul Egina, din vestul insulei, pentru a lua feribotul spre continent și a merge la Atena, pentru a vizita Acropole și Palatul Parlamentului.
La Acropole, a venit un prieten grec de-al ghidului nostru turistic, care a studiat în România și ne-a vorbit foarte frumos despre democrația din timpul lui Pericle, despre Grecia, despre România și despre relația dintre cele două țări. Acolo am aflat un lucru pe care nu-l știam: că biserica ortodoxă greacă a educat, timp de secole, în timpul ocupației otomane, tinerii, în spiritul dragostei de țară, explicându-le copiilor despre măreția culturii și civilizației grecești, care stă la baza culturii și civilizației occidentale. Numai așa a fost ținută aprinsă, peste veacuri, flacăra patriotismului grec. Ne-a ținut o adevărată lecție de patriotism și ne-a spus că iubește deopotrivă și România și Grecia, că în România a întâlnit oameni deosebiți și că ar trebui să nu ne mai vorbim de rău țara, nici între noi, nici către străini, pentru că fiecare popor are și oameni buni , și oameni mai puțini buni. L-am aplaudat cu toții pentru lecția asta de patriotism, deși aș fi dorit să-i pun niscaiva întrebări referitoare la corelația dintre Biserica Creștină Ortodoxă, și nivelul ridicat al corupției în țările în care aceasta există, comparativ cu bisericile protestante, specifice nordului Europei, unde nivelul corupției este foarte scăzut. Pentru că aș fi fost un fel de „Gică contra”, în entuziasmul general creat de expunerea lui dublu-patriotică, nu i-am mai pus nici o întrebare pe tema asta.
După ce am părăsit Atena, am făcut o scurtă escală la mănăstirea Sf. Efrem din Nea Makri, apoi „am pus prova” spre Kalambaka, orașul de lângă complexul monastic de la Meteora, unde am ajuns destul de târziu, cam pe la 23.30. După ce am băut o cană de vin roșu, în loc de somnifer, la o tavernă din apropierea hotelului, am trecut la orizontală, ca să fim odihniți și pregătiți a doua zi pentru urcarea scărilor la Marea Meteora, mănăstirea cea mai vizitată din complex.
Dacă ai rezistat până aici, „cetitorule”, te felicit! Mai ai puțin și termini!
 |
| Catedrala Sf. Nectarie, văzută din mănăstire, insula Aegina |
 |
| Peisaj cu valea în care se află mănăstirea Sf. Nectarie |
 |
| Scările pe care se coboară de la mănăstire la catedrală. |
 |
| Florile multe și deosebit de frumoase sunt o imagine comună în Grecia. |
 |
| Catedrala Sf. Nectarie, văzută din față. Copacul mare din față este un chiparos. |
 |
| Vedere de pe insula Aegina, privind spre partea de nord. În planul îndepărtat se observă continentul, cu portul Pireu. |
 |
| Vedere de pe insula Aegina, în drum spre Egina, portul din partea de vest, unde urmează să ne îmbarcăm pe feribotul de plecare. Pomii de un verde crud sunt arbori de fistic, cultura de bază a insulei. |
 |
| Marian se pozează lângă un iaht, pentru a se obișnui cu viitoarea lui calitate de pescar de caracatițe în Marea Egee. |
 |
| Portul turistic Egina. |
 |
| La întoarcere, nemaifăcând poze, stăm la un pahar de vorbă în salonul pasagerilor de pe feribot. |
 |
| Rămânem mai mult în salon, să vedem cum face acostarea în portul Pireu. |
 |
| Primul obiectiv turistic în Atena: Acropole. |
 |
| Acropole, din alt unghi. |
 |
| Acropole, văzut de pe stânca Areopag. |
 |
| Imagine panoramică a Atenei, văzută de pe stânca Areopag. |
 |
| Atena. |
 |
| Atena. |
 |
| Piatra Areopagului este foarte lucioasă și riști să-ți rupi picioarele, dacă nu te descalți. |
 |
| Cu tălpile goale, pe locul unde înțelepții Greciei au vorbit mulțimilor. |
 |
| Garda de la Palatul Parlamentului, Atena. |
 |
| Clădirea Parlamentului, Atena. |
 |
| La mănăstirea Sf. Efrem cel nou din Nea Makri |
 |
| Detaliu din zidul mănăstirii Sf. Efrem cel nou. Piatra roșie este elementul de bază, la care se adaugă olane și cărămizi rezultate, probabil, din demolarea altor construcții, mai vechi. |
 |
| După ariditatea sudului Greciei și a insulelor, ne-am îndreptat spre partea central-nordică a țării. Am poposit, pentru masă la un restaurant „japonez”( Ia tava, na tava!). Am văzut un palmier de toată frumusețea, spre deosebire de cei din sud, foarte uscați. |
Ziua a cincea-16 iunie 2017: Kalambaka( Complexul monastic Meteora)- Biserica Sf. Paraschevii-Paralia Katerini
 |
| Harta traseului celei de-a cincea zi |
Pensiuni, taverne, hosteluri, hoteluri, magazine cu icoane și alte mărunțișuri pe care le cumpără de obicei turiștii, fie pentru a avea o amintire, fie pentru rudele și prietenii de acasă, sunt la tot pasul.
Ajunși la magazinul de icoane, o doamnă din partea locului, în calitate de ghid, ne-a prezentat mai multe tehnici de pictare a icoanelor și apoi a început să ne expună, ca într-un nomenclator de policlinică, principalele boli și icoanele corespunzătoare folosite pentru vindecare. Nu sunt scăpate din vedere nici deochiul, vrăjile, bârfa și alte necazuri cu care se confruntă ființa omenească, fiecare nenorocire având și un remediu mistic, alături de rezolvarea laică, a societății. Bineînțeles că dacă cumpărai două sau mai multe, scădea vertiginos prețul pe unitate, exact ca la reclamele de teleshoping, unde, dacă vei comanda „chiar acum” un produs, îl vei primi și pe al doilea, gratis! Doamna vorbește o românească impecabilă, probabil că este chiar româncă de etnie grecească, sau invers, nu pot spune precis, dar debitul verbal este impresionant, astfel încât, la sfârșitul expunerii ei, nu pot să nu exclam admirativ către ghidul turistic, domnul Anastasiou: „O adevărată lecție de marketing!”. Domnul Anastasiou mă aprobă și surâde în mod pișicher, lucru ce mă face să mă gândesc dacă nu cumva are și el partea lui de comision, din vânzarea pe care o fac turiștii aduși de el la magazinul de icoane, pentru că pelerinajele astea au și o parte ascunsă vederii participanților, partea economică și de marketing, pe care prea puțini o remarcă, dacă nu au cât de cât idee cum merg lucrurile pe partea de organizare, din spatele cortinei. Dacă îl bănuiesc pe ghid pe nedrept, atunci îl rog să mă ierte, dacă citește aceste rânduri. Asta, așa, că tot suntem creștini, și ortodocși, pe deasupra, și noi și grecii, și suntem iertători cu greșelile celor din jur!
Doamnele din grupul nostru, după ce au savurat rahatul și siropul oferit de gazdele noastre din magazin, au început explorarea rafturilor și golirea portofelelor. Fiecare își cumpăra icoana de care avea nevoie, după spusele doamnei care le prezentase. Nea Gică și-a cumpărat o iconiță pe care să și-o agațe la oglinda retrovizoare a Logan-ului, ca să-l ferească de accidente, de drumuri proaste și de polițiști răi, pentru că la cei 82 de ani ai lui, încă mai conduce mașina, pe drumuri lungi, spre mănăstirile din țară, după cum ne spune.
Marga, una din pelerine, a început să se plângă de faptul că nu se simte bine în magazinul de icoane, pentru că are multe păcate. Nea Gică se oferă să-i descânte, pentru că are har:
„Vino la mine să-ți descânt, că am puteri, am fost întors de la țâță! Am supt-o pe mama, săraca, până la trei ani și ceva, a trebuit să pună cenușă pe sfârcuri, ca să mă înțarce!”
„Nea Gică, eu nu cred că ai fost întors de la țâță, eu cred că ai trecut de la țâță direct la țâțe, după cum te lăudai mata, zilele trecute, cu gagicile din tinerețe!”, îi zic eu, mai mult pentru a-l provoca să ne povestească alte chestii amuzante. Nea Gică atât a așteptat, că ne-a făcut iarăși să râdem cu poftă, în timp ce așteptam pelerinele să-și termine cumpărăturile.
Magazinul a organizat la final și o mică tombolă, cu bonurile celor care au făcut cumpărături și, ce să vezi?, surpriza surprizelor: una dintre câștigătoare a fost Marga, care a văzut în câștigul ei, un semn clar de la Dumnezeu.
După terminarea cumpărăturilor și subțierea portofelelor, am plecat spre complexul monastic, unde cei doi șoferi ai autocarului nostru au făcut adevărate minuni pe serpentinele montane. Am vizitat mănăstirea Sf. Ștefan și mănăstirea Marea Meteoră, care este absolut impresionantă. Peisajul pare ireal și cu greu îți poți imagina cum acei oameni au reușit să construiască în acele locuri mănăstirile.
Paradoxul, peste secole, este că, deși ei au căutat, atunci când le-au construit, izolarea, acum mii de turiști, din toate colțurile lumii vin să-i viziteze. E drept că nu pe gratis! Fiecare turist contribuie cu 3 euro pentru a putea vizita o mănăstire, la care se adaugă, bineînțeles, cumpărarea obiectelor religioase, plus serviciile pentru credincioși.
Pentru că ghidul turistic nu ne-a însoțit la Marea Meteoră, fiind foarte multe trepte de urcat și având probleme cu un picior ușor șchiopătând, ca să putem afla câte ceva din istoria locului, eu și cumnatul meu ne-am alipit unui grup de englezi, pentru a trage cu urechea la expunerea ghidului însoțitor.
După vizitarea mănăstirilor ne-am pus burta la cale la un restaurant cu autoservire, „japonez”, după cum glumea ghidul nostru, fiindcă era „Ia tava!, na tava!”, adică, pe românește, „plimbă-tava”.
Am plecat apoi spre biserica Sfintei Paraschevii, o sfântă care, conform istoriei locului, și-a scos ochii și i-a oferit pe tavă unui ocupant musulman, care era îndrăgostit de ea, decât să renunțe la credința ei. Biserica se află pe malul unui râu, săpată în stâncă. În apropierea ei se afla un bazar cu obiecte religioase, multe dintre ele identice cu cele din magazinul pe care-l vizitasem de dimineață, în Kalambaka, dar la prețuri de trei ori mai mici. De acolo am cumpărat și eu icoane pentru mama mea, pentru mama soacră și pentru familie. Văzând prețurile mici de acolo, mi-am pus, firesc, întrebarea, de ce oare ghidul nostru nu ne-a sfătuit să cumpărăm de acolo și nu de la magazinul scump din Kalambaka?
Am plecat apoi spre Paralia Katerini, unde urma să înnoptăm, dar nu înainte de a participa la o seară grecească, la un restaurant din stațiune, în schimbul unei sume de 25 de euro.
La seara grecească au participat majoritatea pelerinilor, inclusiv nea Gică și Gabi, căruia i s-a rezervat un loc la o masă chiar la intrarea în restaurant, pentru a nu fi nevoit să se plimbe cu căruciorul prin tot restaurantul, fiind foarte aglomerat.
După ce am fost serviți cu o sticlă de vin pentru două persoane, ghidul a venit pe la masa fiecărui pelerin și am ciocnit paharele, spunând obișnuitele cuvinte..„când o fi mai rău, să ne fie ca acuma”. Imediat în spatele lui era un ins, cu un aparat de fotografiat profesionist, care ne tot făcea semne să zâmbim, ridicându-și colțurile buzelor în sus și făcând tot timpul gesturi prin care ne îndemna să pozăm în oameni fericiți. Cum eu nu prea pot să zâmbesc la comanda sau la sugestia altuia, s-a cam chinuit, săracul, pentru a scoate de la mine un zâmbet scremut. Am crezut că poza face parte din meniu, ca o amintire comună, oferită din partea organizatorilor, pentru că nu ne-a întrebat înainte dacă vrem să ne facă poze, mai ales că marea majoritate aveau telefoane cu care-și făceau singuri filme sau fotografii. La scurt timp, în urma fotografului, o femeie tânără, ce părea a fi însărcinată într-o fază avansată, a venit și ea să ne pozeze, după același ritual, în care se schimonosea, arătându-ne cum să zâmbim, ca să părem că ne simțim bine.
Muzica era, bineînțeles, grecească, și la un nivel al decibelilor la care gonea toate rozătoarele mici din împrejurimi, plus gândacii de bucătărie. La un moment dat, s-a cântat și celebra melodie din filmul Zorba grecul, prilej cu care o bună parte din pelerini, împreună cu părintele, s-au prins în horă și au dansat braț la braț cu ceilalți turiști din restaurant. Nea Gică, pentru că îi promisese Margăi, pelerinei care se simțea rău în magazinul de icoane, că o s-o invite la un dans „la sentiment”, și-a ținut promisiunea și a scos toți diavolii din ea, pe ritmuri de sirtaki, toată seara, spre admirația celorlalți pelerini și a turiștilor din restaurant. Un dansator grec, în costum tradițional, a coborât de pe ringul de dans și mergând printre mese, multe turiste i se agățau de gât, printre care și o parte dintre pelerinele grupului nostru. Bineînțeles că la câțiva pași în spate îl urma, ca o umbră, paparazzi-ul, care imortaliza îmbrățișarea tandră dintre poporul grec și poporul vizitator.
Mai mult decât toți sfinții Greciei la un loc, Alexis Zorba, celebrul personaj de roman și de film, intrat în cultura mondială și în legendă, adună în templele hedoniste ale țării, numite taverne, turiști din toată lumea, care vin să-și încerce măiestria în ale dansului și să-și lase ofrandele din portofel sau din cardul bancar. Romanul lui Nikos Kazantzakis, urmat de filmul lui Michael Cacoyannis, alături de melodia lui Mikis Theodorakis, pe care a făcut-o celebră mexicanul Anthony Quinn, aduc, probabil, indirect, mai mulți bani Greciei, decât firma Mercedes, Germaniei.
Cam după vreo două ore și ceva de seară grecească, apare din nou fotograful profesionist, împreună cu colega lui gravidă, prezentând pozele pelerinilor, în format clasic, pe hârtie fotografică. Cine voia să cumpere pozele, trebuia să se scarpine la portofel din nou, câte trei euro pentru fiecare poză.
L-am chemat pe „paparazzi” și i-am cerut pozele cu mine. După ce mi-am privit moaca încruntată de pe ele, le-am rupt în fața lui, spunându-i că nu are nici un drept să-mi folosească imaginea și că nu este corect cum procedează, nespunându-le oamenilor înainte că nu sunt obligați să le cumpere.
Omul nu a ripostat, mi-a dat dreptate și a spus că nu e obligatoriu să cumpăr nici o poză.
„Bună idee!”, mă gândeam atunci. Ca să-i ușureze pe oameni și de ultimii bănuți, ca nu cumva să-i rătăcească prin portofel și să-i confunde acasă cu moneda noastră de 50 de bani, ținută pentru căruciorul de supermarket, au fost vrăjiți cu chestia asta cu pozele pe suport de hârtie, mulți dintre ei nefiind familiarizați prea bine cu fotografia digitală și având și nostalgia pozelor mai vechi.
Unii dintre ei erau realmente speriați când au văzut că paparazzi-ul venise cu un teanc de poze, pentru care ar fi trebuit să scoată pe puțin suta de euro; colțurile buzelor le căzuse brusc în jos, bucuria dansului grecesc se topise instantaneu iar fețele lor arătau ca la înmormântare când priveau la teancul de poze. L-am chemat pe ghid și i-am spus că trebuie să le spună oamenilor că nu e obligatoriu să cumpere nimic, ca să-i liniștească și să nu fie fraieriți de paparazzi-ul tupeist. Ăsta a fost momentul când am avut impresia că ghidul nu era străin de toată afacerea, mai ales după ce mi-am reamintit felul în care venise și dăduse noroc cu noi, la început, ca să-i arate, probabil, care sunt fraierii pe care poate să-i tragă-n poză. Îl rog din nou să mă ierte, dacă îl bănuiesc pe nedrept!
În fine, oamenii s-au mai liniștit, le-a revenit zâmbetul pe față, după ce au aflat că nu-i obligă nimeni să cumpere nici o poză. Eu și cumnatul meu, pentru că se apropia oricum ora terminării serii grecești, ne-am îndreptat spre ieșire, pentru a merge la autocar. Gabi, care se afla la prima masă, după cum am spus, m-a rugat să-l iau și pe el, pentru că nea Gică, ocupat să scoată diavolii din Marga pe ritmuri grecești, nu mai stătea pe lângă el și , pentru că o cam și luase „pe ulei”, nu avea siguranța că o să se mai poată ocupa de el și de căruciorul lui. L-am luat pe Gabi și, când am întrebat unde e autocarul, abia atunci am aflat că, de fapt, trebuia să ne întoarcem la hotel pe jos, pentru că participaseră la petrecere și șoferii noștri, lucru care nu ni se spusese de la început.
Am pornit prin noapte, împingând căruciorul cu Gabi, care ne spunea pe unde să mergem, pentru că el era singurul dintre noi care memorase vizual drumul, la venire. După vreo jumătate de oră de mers, mi-a zis că nu mai știe pe unde să mergem, așa că a trebuit să mă folosesc încă o dată de cutiuța minune a telefonului, punând GPS-ul în funcțiune. Cumnatul meu, Marian, a trecut la împins căruciorul, iar eu țineam telefonul în mână, ca să aud și să văd pe unde s-o luăm. Cam după zece minute am ajuns la hotel și l-am lăsat pe Gabi în camera lui, la parter, unde ne-a zis că acolo se descurcă singur. I-am mulțumit, în gând, lui Dumnezeu și lui nea Gică că mi-au oferit ocazia să fac o faptă bună în pelerinajul ăsta și am urcat în camera noastră.
A doua zi, de dimineață, la masă, am aflat că nea Gică se rătăcise prin oraș, după ce plecase de la seara grecească. Ghidul și părintele au umblat prin oraș după el până pe la două noaptea, reușind să dea de el numai după ce le-a răspuns la telefon și le-a dat indicații despre cum arăta locul în care era.
 |
| Pe serpentine, urcând spre mănăstirile de pe Meteora. |
 |
| Orașul Kalambaka, văzut din drumul spre mănăstiri. |
 |
| Kalambaka, văzut de sus. |
 |
| Stâncile Meteorei. |
 |
| Mănăstirea Sf. Ștefan |
 |
| Kalambaka, văzut de pe terasa mănăstirii Sf. Ștefan |
 |
| Vedere din curtea mănăstirii Sf. Ștefan |
 |
| Stâncile Meteorei. |
 |
| Mănăstirea Sf. Ștefan, văzută de pe șoseaua ce pleacă dinspre ea, pe serpentine. |
 |
| Aceeași mănăstire, din alt unghi. |
 |
| La fel |
 |
| Marian, fost patron de firmă în România, fost viitor pescar în Marea Egee, viitor călugăr la mănăstirile din Meteora. Le-am spus acasă, la telefon, că Marian își lasă barbă și rămâne la mănăstire, în Grecia. Am aflat, mai târziu, că toți salariații lui au sărit în sus de bucurie! |
 |
| Meteora. |
 |
| Șoferii noștri au făcut adevărate minuni pe serpentinele astea. |
 |
| La fel ca mai sus. |
 |
| Grecii au o infrastructură rutieră foarte bine pusă la punct pe traseul dintre mănăstiri. |
 |
| Mănăstirile au fost construite cu mijloace rudimentare, în condiții extrem de dure. |
 |
| Mănăstirea Sf. Varlaam |
 |
| Bazarul din parcarea de la Marea Meteora. Cel în cămașă de culoare deschisă este ghidul nostru turistic. |
 |
| Marea Meteora |
 |
| Scara de acces către Marea Meteora. |
 |
| Mănăstirea Sf. Varlaam, văzută de pe Marea Meteora. |
 |
| Turiști și pelerini, urcând spre Marea Meteora. |
 |
| Părintele-ghid Emilian, la Marea Meteora |
 |
| Unelte, scule și alte obiecte gospodărești din inventarul vechii mănăstiri. |
 |
| La fel |
 |
| Un butoi și un teasc în care se făcea vinul cultic dar și pentru masă. |
 |
| Alte obiecte gospodărești. |
 |
| O așezare la poalele Marii Meteore. |
 |
| Aici am folosit pe post de selfie-stick un turist coreean. |
 |
| Memento mori. „Căci din țărână ești făcut, și în țărână te vei întoarce!” |
 |
| Cuptorul cu microunde al secolului al XIII-lea |
 |
| Bucătăria ultramodernă a aceluiași secol. |
 |
| O excelentă reclamă pentru tigăile de la teleshoping-ul modern! |
 |
| Cazanul în care se făcea mâncarea. |
 |
| Cooperarea economică europeană într-o singură poză: nemții fac autocare, cu care românii vin să se roage pentru prosperitatea României la mănăstirile grecești. Câștig pe toată linia! |
 |
| Se mai ridică puțin ceața, pentru a vedea și mai departe. |
 |
| Când noi plecam, alte cohorte de turiști urcau la Marea Meteora. |
 |
| Și tot vin... |
 |
| Zâmbiți, vă rog! |
 |
| Ha, ha, ha, ha! Ei, nici chiar așa! |
 |
| Meteora, văzută de jos, din orașul Kalambaka. |
 |
| Intrarea în biserica Sf. Paraschevii, cea care și-a oferit ochii pe tavă, beiului care se îndrăgostise de ochii ei. |
 |
| Ajunși în Paralia Katerini din nou, am asistat la un festival internațional de muzică corală pentru copii, chiar în apropierea plajei. |
 |
| La seara grecească, pe ritmuri de sirtaki! |
 |
| Pelerinele noastre se agață de gâtul dansatorului grec și se pozează. |
Ziua a șasea-17 iunie 2017: Paralia Katerini-Sofia(Bulgaria)-Varna-Mangalia
 |
| Harta traseului ultimei zile a călătoriei. Mare parte din ea am mers pe autostrăzile Greciei și ale Bulgariei. Din păcate, putem călători mai bine spre Grecia decât spre nordul României. Sau, poate, din fericire! |
După rugăciunea matinală din autocar, când părintele a venit să ne ungă cu mir, nea Gică, cu o voce spășită, i-a spus : ”Părinte, iertați-mă, am greșit aseară!”. Părintele l-a liniștit cu câteva vorbe de consolare, dar pe parcursul zilei nea Gică a fost îngândurat și chiar puțin trist, lucru care nu se întâmplase pe parcursul întregii excursii, când ne-a ținut numai în poante și în veselie. Se pare că seara grecească și ofrandele aduse „sfântului” Zorba, în loc să-l bine-dispună, l-au întristat, făcându-l să aibă mustrări de conștiință.
La granița dintre Grecia și Bulgaria am oprit la un free-shop, apoi, după ce am trecut în Bulgaria, am oprit la un supermarket de unde am cumpărat ulei de măsline grecesc Kalamata, care era, culmea, mai ieftin decât în Grecia, după spusele ghidului.
La scurt timp după ce am intrat în Bulgaria, am intrat pe autostradă și am mers pe ea până la Sofia, pe care am ocolit-o pe partea de vest, apoi, prin nord, am intrat pe o autostradă pe care am mers până aproape de Varna, pe litoralul bulgăresc. Trebuie să recunoaștem că în materie de autostrăzi, bulgarii ne-au luat-o înainte, ca să nu mai zic de Grecia, în care majoritatea timpului am mers pe autostrăzi.
Peisajul devenea din ce în ce mai verde pe măsură ce mergeam spre nord, spre Sofia, lucru ce l-a făcut pe Marian, cumnatul meu, să se gândească cu nostalgie la dealurile înverzite de acasă și la căprițele din ferma lui și să zică: „O fi frumos la greci, da` și la noi e!”. Pe măsură ce ne apropiam de casă, gândul lui de a se face pescar într-o insulă grecească se diminua.
Pentru că nu mai erau de prezentat obiective turistice, nici vieți ale sfinților, părintele a inițiat o prelegere cu tema: „Fiți binecuvântați pentru cei din jurul vostru!” A vorbit deosebit de frumos despre cum ar trebui să fie relațiile dintre oameni, în familie și în societate. Un gând bun, o vorbă de încurajare, un zâmbet, un compliment, mai multă răbdare pentru fiecare interacțiune umană pe care o avem, fie că este pentru copilul nostru, pentru soțul sau soția noastră, pentru colegul de muncă.
Deși mulți dintre noi am citit literatură motivațională, vorbele părintelui au, totuși, un impact deosebit, pentru că le spune într-un fel anume, cu un calm și o claritate deosebite, cu multe exemple, în care ne regăsim fiecare dintre noi. Ca și în timpul rugăciunilor, vocea lui nu este grăbită, cum auzim de multe ori în biserică, atunci când preotul se grăbește și începe să recite mecanic, „pe repede-înainte”, textul din ceaslov, pentru a termina mai repede. Vorbește rar, cu pauze pentru conștientizare, cu mici poante cu tâlc, inserate în expunere, pentru a exemplifica și mai mult ceea ce spune.
Se simte că vorbește din suflet și că face aceste lecții de educație morală cu plăcere și cu umilință, în același timp, dându-se chiar pe sine ca exemplu de om care greșește și care are dorința de a se autodepăși . La sfârșitul expunerii, pelerinii sunt invitați să ia microfonul și să-și spună părerea, să povestească fiecare, care dorește, întâmplări din viață sau să spună dacă le-a plăcut pelerinajul . O bună parte din ei au spus, unii cu umor, alții cu lacrimi de emoție în ochi, despre motivele care i-au împins să vină în „excursia în biserica pe roți”: fie boala mamei, fie dorința fiicei de a avea copii, fie din plăcerea de a călători cu părintele Emilian. Domnul Dan Popescu, din Năvodari, a avut o expunere scurtă, de bun simț, dar foarte cuprinzătoare, în care ne-a povestit că a călătorit de multe ori, ca ofițer maritim, printre insulele grecești și că și-a dorit mereu să le viziteze și din interior, așa că nu putea să scape ocazia asta. Ne-a vorbit, apoi, despre țările vizitate, pe cinci continente, ca marinar, și despre religiile lor, concluzionând că Dumnezeu este unul singur, chiar dacă religiile sunt mai multe. A mai spus că este la al treilea pelerinaj făcut cu părintele Emilian Boloagă și că un astfel de pelerinaj este precum vinul: cu cât bei , cu atât ai bea mai mult.
Chiar dacă nu am vorbit atunci la microfon , le spun acum celor cu care am fost în grup, dacă citesc aceste rânduri, că și eu m-am simțit extraordinar de bine în această călătorie spirituală. M-a ajutat, în primul rând, să scap de aroganța și disprețul cu care-i priveam înainte pe „pupătorii de moaște”, așa cum sunt numiți, de multe ori, ironic, pelerinii. Chiar dacă plecasem mai mult pentru partea turistică a excursiei, am obținut și un plus pe partea sufletului, încercând să fiu, atunci când am ajuns acasă, mai bun decât fusesem înainte, să am mai mult autocontrol, înainte de a scoate o vorbă către fetele mele, către soție sau către oricare alt om. De multe ori eram nervos cu cei din jurul meu pentru ceea ce vedeam, la televizor, că se întâmplă la nivelul politic central al țării, sau pentru că un birocrat îmi mai cerea nu știu ce act, în stufoasa birocrație românească. Ce vină aveau ei?
Pe la jumătatea distanței dintre Sofia și Varna, am poposit la un restaurant unde am avut plăcuta surpriză să constatăm că prețurile erau cam o treime din cele grecești.
Ajunși la granița bulgaro-română, am așteptat vreme de cel puțin o oră să intrăm la controlul documentelor, timp în care s-a pus o ploaie pe cinste, care a continuat până am ajuns acasă.
 |
| Pe măsură ce mergem spre nord, peisajul se înverzește din ce în ce mai mult, făcându-l pe Marian, cumnatul meu, să se gândească cu duioșie la căprițele lui. |
 |
| Peisaj specific zonelor rurale bulgărești, în drum spre Sofia. |
 |
| Verde, verde, și iar verde... Pădurile bulgarilor se pare că au o soartă mai bună decât ale noastre. |
 |
| O nesfârșită întindere de verde, după ce trecem de Sofia, în drum spre Varna. |
 |
| La fel ca mai sus. |
 |
| Prânzul la... |
 |
| ...restaurantul Spectrum, unde prețurile sunt foarte bune și mâncarea la fel. |
 |
| O mașină-trailer cu număr de Vrancea, cărând autoturisme, nu știu de unde, către ce destinație. |
 |
| Bă, frumoasă țară avem...or fi zicând și bulgarii, oare, ca noi!? |
Câteva vorbe pentru încheiere
Dacă recomand și altora să facă un astfel de pelerinaj?
Cu certitudine, da! Cu toată oboseala inerentă călătoriei cu autocarul, în comparație cu cea aeriană, o călătorie ca asta merită făcută, în primul rând pentru partea ei spirituală. În afară de expunerile ghidului turistic, pe partea geografică și istorică a locurilor vizitate, părintele ghid și organizator completează cu istoria religioasă a vieților sfinților, cu prelegeri foarte bine structurate despre viața actuală, în societatea materialistă și globalistă, și modalități prin care putem să ducem o viață orientată mai mult pentru desăvârșirea spirituală, pentru împlinirea sufletului. O viață în care să conjugăm mai mult verbul „a fi” decât verbul „a avea”. Un al doilea „da!”, pentru raportul preț/calitate al excursiei-pelerinaj: pentru 250 de euro de persoană, am avut asigurat transportul, inclusiv pe feriboturi și taxele de autostradă, ghidul turistic, cazarea și micul dejun inclus, pentru cinci zile.
De ce am scris toate astea?
În primul rând, pentru că am vrut să arăt prietenilor apropiați, și nu numai lor, și partea din spatele pozelor, pe care le trimitem, de obicei, acum, în epoca informațională, din călătoriile noastre, așa cum odinioară trimiteam vederi.
În al doilea rând, pentru că am simțit, în timpul rugăciunilor comune, ceva ce nu am simțit niciodată până acum, un sentiment care trebuie experimentat de fiecare în parte, pentru că nu poate fi exprimat prin cuvinte. Tocmai de aceea îi îndemn și pe alții să facă un astfel de pelerinaj, chiar dacă au o reticență pentru așa ceva, chiar dacă au un „complex de superioritate” față de pelerini. Sau, poate, tocmai de aceea!
În al treilea rând, pentru că îmi place! Scrisul, în liniștea dimineții, pe fondul sonor relaxant al unei piese clasice, mă liniștește și, în același timp, îmi pune neuronii la treabă. Alături de gimnastica mușchilor, „gimnastica neuronală” este foarte benefică pentru menținerea bunei dispoziții și a tonusului mental. Iar folosirea computerului, pentru editarea textului și a pozelor, mă menține proaspăt în lupta cu tehnologia, pentru a nu depinde de copiii sau nepoții mei, în viitorul tehnologic, în care am intrat deja, de câțiva ani buni.
În al patrulea rând, pentru că vreau să-i fac, dezinteresat, reclamă, părintelui Emilian Boloagă. Din discuțiile cu alți pelerini, care nu erau la primul voiaj împreună cu părintele, am aflat că au simțit o transformare sufletească în bine după astfel de călătorii geografico-istorico-spirituale.
La peste o lună de zile de la această călătorie, și eu pot afirma același lucru: m-a transformat în bine și, deși știam teoretic lucrul ăsta, mi-a întipărit și mai adânc în minte ideea că gesturile mărunte sunt mai importante decât cele mari.
Și, în ultimul rând, care ar trebui să fie de fapt primul, cred că păstrarea tradiției credinței, cu toate imperfecțiunile ei, este preferabilă vidului spiritual. Zilele trecute citeam că suedezii vor să legifereze zoofilia și necrofilia, adică relațiile sexuale cu animalele și cu cadavrele. Asta se întâmplă concomitent cu închiderea bisericilor protestante, transformarea lor în muzee, sau, mai recent, în moschei.
N-aș vrea pentru copiii și nepoții mei o Românie în care oamenii să se împreuneze cu cadavrele și cu animalele. Chiar dacă-i adevărat că Iisus a fost un personaj fictiv, inventat de propaganda Imperiului Roman, așa cum spun câțiva istorici contemporani, e preferabilă o Românie în care oamenii să aibă ca reper spiritual creștinismul, și nu hedonismul deșănțat al celor ce-au renunțat la orice religie. Am înțeles, în urma acestui pelerinaj, de ce noi, românii, căutăm modele în vechime, printre sfinți: pentru că prezentul este invadat de impostori.
Dacă v-am plictisit, pe parcursul acestei povestiri, vă reamintesc că v-am avertizat c-o să fie ceva plictisitor și vă spun și eu, la final, așa cum ne-a spus părintele la sfârșitul călătoriei: „Dacă v-am greșit cu ceva în călătoria asta, vă rog să mă iertați!”
Iar dacă nu mă veți putea ierta, înscrieți-vă într-unul din pelerinajele părintelui Emilian Boloagă. Vă asigur că, la terminarea lui, veți deveni un pic mai buni decât la plecare!
George Balaur, Mangalia,16 iulie 2017
